Aşteptam pe cineva, în urmă cu cîteva zile, în faţa corpului central al Universităţii (din Iaşi, n.m.). Un tînăr înalt, foarte slab, ochelarist, palid şi nesigur s-a apropiat pentru a mă întreba timid: „Nu vă supăraţi, ştiţi cumva cît este ceasul?“. „Şi douăzeci şi cinci“, i-am răspuns scurt, revenind apoi la gîndurile mele. Omul a mulţumit şi s-a retras, rămînînd totuşi, ezitant, la vreo şase metri depărtare. După mai multe secunde, l-am observat întorcîndu-se, parcă şi mai derutat decît înainte. Am băgat iute mîna în buzunar după 4-5 lei, ca să retez ferm agonia interpretativă, pe care o bănuiam la debut. Eram convins că întrebarea nu fusese decît „încălzirea“ la exercitarea sportului nostru naţional – cerşetoria. Spre surprinderea mea însă, tînărul – suspectînd, desigur, ceva în scotoceala mea febrilă prin buzunare – s-a grăbit să spună: „Cît şi douăzeci şi cinci, dacă nu vă supăraţi?“. Complet buimăcit, datorită turnurii neaşteptate a lucrurilor, m-am bîlbîit puţin înainte de a zice că era nouă şi douăzeci şi cinci de minute.

În principiu, aş avea circumstanţe atenuante. E greu de presupus că te poţi afla într-un loc, la un moment dat, fără a şti ora aproximativă din zi, cînd se derulează filmul vieţii. Ar mai trebui să întrebi în ce zi/lună/an ne găsim, pentru ca tabloul delabrării să fie plenar. Cu toate acestea, la o analiză atentă a situaţiei, lapidarul meu interlocutor era cît se poate de îndreptăţit să ceară lămuriri suplimentare. Atunci cînd soliciţi o informaţie, te aştepţi să o primeşti în integralitatea sa, chiar dacă anumite detalii îţi sînt deja cunoscute. Nu este aici doar o regulă a politeţii universale, ci şi o ilustrare in nuce a virtuţilor raţionalităţii. Nu poţi pretinde că ai înţeles şi, în consecinţă, stăpîneşti o realitate, un adevăr, dacă tu devii primul care o/îl prezintă ciuntit. Am cunoscut pe cineva, în trecut, care, întîlnindu