Am o problema cu cuvantul handicapat. Daca viata e dura, chiar foarte dura si nesimtita cu anumite persoane, ei bine si nici romanu’ de rand si inventatoru’ cuvantului nu au fost mai breji. Persoanele cu dizabilitati, fie ele psihice sau fizice, pe langa soarta nefasta, mai trebuie sa indure si titulatura la fel de neprietenoasa. Si mai presus de asta, lipsa de respect si intelegerea asa-zisilor "apropiati‘‘.
Clar nu ma refer aici la prieteni sau familie. Care cu siguranta o fac. Ma refer aici strict la societatea asta de cacao 100% arabica, in care nimeni nu da doi bani pe problemele tale, nu te compatimeste, ce sa mai zic de un minim de empatie. A nu confunda cuvantul compatimire cu mila. Nu la asta ma refer. Dar respectul fata de cetateanul care nu isi permite sa urce o scara, si aici ma refer la cele proprii, trebuie sa existe.
Astfel, constat in fiecare zi, ca micile maini intinse lipesc cu desavarsire din viata de zi cu zi. N-are nimeni nici o treaba cu bietii oameni, a caror viata se rezuma la apartament, lift (daca e), o familie pe care sa se bazeze si un perimetru foarte bine stabilit. Nu iti asigura nimeni un cadru cat de cat formal, o solutie cat de cat viabila si un deget de ajutor. Fie ca ai o problema de sanatate, esti imobilizat, sau esti o mama care isi impinge caruciorul, trebuie sa te asiguri ca nu deranjezi pe nimeni, eventual deplasandu-te in zone nepopulate.
Iar cei care isi afiseaza ostentativ semnele dedicate persoanelor cu dizabilitati ridica nesimtit din umeri, neluand nici o masura. Facand o paralela intre cum se arata situatia intr-o tara si o capitala europeana, (n-as da nume, ca e clar!! Sunt inaintea noastra la toate, mai putin la costul metrului patrat), constat ca romanul investitor/guvernant/om de rand nu da doi bani pe problema asta.
Daca "fruncea‘‘ nu povata, de unde sa stie fundul?! C
