Ca unul care n-am avut nicio aşteptare de la stângişti, am fost, din 1990 încoace, un susţinător al ideilor liberale. Consider, în ciuda oricăror argumente contrare, că în epoca noastră, cu moştenirea noastră socială şi politică, cu tarele noastre caracterologice, cu metehnele noastre strămoşeşti, liberalismul este singura ideologie capabilă să asigure un nivel decent de trai majorităţii românilor. Sursa: EVZ
Deşi nepretenţioasă, opţiunea mea nu s-a întâlnit aproape niciodată cu ceea ce s-a întâmplat pe scena politică. Exceptând neoliberalismul autentic profesat de Partidul Alianţei Civice, nici una din formaţiunile care sau împăunat cu vocabula "liberal" n-a făcut decât să batjocorească ideea-forţă care a construit România modernă şi a avut o contribuţie decisivă în scurtele momente de prosperitate din istoria ţării.
Încă din 1990, un politician submediocru, paraşutat dintr-un Paris unde n-a reuşit să depăşească precaritatea existenţei de emigrant sărac, a crezut c-a venit momentul revanşei şi-al unei târzii prosperităţi. Radu Câmpeanu, pentru că despre el e vorba, figurează de-acum în galeria marilor impostori politici, a nulităţilor cu ambiţ, gata de orice trădare în numele interesului propriu sau de grup. În meteorica lui prezenţă publică, nu s-a dat în lături de la nimic, pactizând cu Ion Iliescu pentru a figura între candidaţii la preşedinţia României. Imprimând mişcării liberale o identitate dubioasă, el a fost flancat de indivizi care au perpetuat, până în ziua de azi, cele două mărci ale partidului: trădarea şi resentimentul.
Sar peste etapa sciziunilor şi reunificărilor, peste răfuielile şi împăcările dirijorilor din generaţia ieşită de sub pulpana lui Câmpeanu, reprezentată în principal de Tăriceanu şi Patriciu. Plonjez în imediata actualitate, ilustrată de o nuanţă până acum necunoscută în partid - dictatura personală -