Imaginarul felin

În bestiarul prozei româneşti actuale, pisica se regăseşte cu o frecvenţă pe care nu o putem pune doar pe seama insistenţei felinei de a intra, a se instala şi a se răsfăţa acolo unde vrea şi unde simte că îi este bine. De ce pisica, anume, între toate animalele, pare să deţină o forţă simbolică aparte? Să fie tocmai misterul care o aureolează răspunzător de succesul felinei în plan literar? Elastică, flexibilă, pisica refuză mereu să fie închisă într-o definiţie şi execută salturi îndrăzneţe între paradigme: e bună şi rea, blîndă şi agresivă, plăcută şi agasantă, utilă şi dăunătoare, leneşă şi energică. E un simbol generos, cu o largă paletă de semnificaţii care s-au dezvoltat nu doar prin nuanţare, ci mai ales în virtutea legii contrastului.

Graţie proteismului ei cu vicleşug, reuşeşte să se strecoare pe tărîmul ficţiunii, în galeria personajelor centrale – monopolizată îndelung de om – şi să facă, acolo, carieră de vedetă. Astfel, romanul lui Petru Cimpoeşu, Christina Domestica şi Vînătorii de suflete (2006) interpretează în cheie SF pisica diabolică. Pisicîinele, una dintre fiinţele himerice care populează lumea romanului Teodosie cel Mic (2008), al lui Răzvan Rădulescu, se înscrie în descendenţa Motanului Încălţat. Iar Zilele regelui (2008), romanul lui Filip Florian, îmbogăţeşte prin Siegfried galeria pisicilor cu conştiinţă de sine şi probleme existenţiale, dominată de celebrisimul Murr, al lui E.T.A. Hoffman.

Cu pisica la pisicolog. Superpisica

„Eşti ditamai omul şi n-ai strop de autoritate în faţa pisicii. Dacă-i ordoni, te ignoră. Dacă o rogi, rîde de tine. Dacă o somezi, se propteşte în labe, se întinde, se curbează ca arcul unui pod [...]. Există un singur lucru pe care poţi să-l faci în faţa unei pisici: s-o laşi în pace.“ (Radu Paraschivescu, Prefaţa la Viaţa şi opiniile filozofice ale unei pisici) @