Dacă s-ar face un top de popularitate în vocabularul românesc folosit din 1990 încoace, cuvîntul „reformă” ar apărea, sînt sigur, printre nominalizările fruntaşe – poate pe locul al doilea după „democraţie”. Despre „reformă” am auzit în economie, în armată, în poliţie, în serviciile publice, în justiţie, la un moment dat chiar şi în biserica ortodoxă – n-a rămas ungher care să nu fie atins de cuvîntul magic. Însă cariera cea mai strălucită a avut-o în învăţămînt.

De cîţiva ani încoace, mă feresc din răsputeri să mai rostesc sau să pun pe hîrtie cuvîntul „reformă” atunci cînd mă refer la treburile din învăţămînt, fiindcă am impresia că el s-a golit complet de înţeles, iar dacă unii mai cred că el înseamnă ceva în contextul respectiv, semnificaţia lui a ajuns, pentru fiecare în parte, năucitor de diferită. Reforma din educaţie „s-a privatizat”, acum fiecare o pricepe după bunul său plac: cîţi cetăţeni, atîtea „reforme”.

Oficialii repetă, de ori de cîte ori au prilejul, că la nave va – cu surle şi trîmbiţe, reforma merge înainte. Unii se întreabă neliniştiţi dacă se va opri vreodată. Alţii se vaietă că nu mai fac faţă potopului de schimbări care se abat asupra lor la cîte trei zile o dată. În frenezia ordinelor, dispoziţiilor şi declaraţiilor ministeriale, nimeni nu pare a mai avea răgazul să se întrebe care ar fi rostul şi care vor fi consecinţele lor.

Stagnează reforma? Au trecut abia şapte luni de cînd s-a făcut un pas uriaş înainte şi s-a extins învăţămîntul obligatoriu pînă la vîrsta de 16 ani, modificîndu-se legea anterioară, care prevedea exact acelaşi lucru. Şi pentru ca modificarea să fie completă şi în pas cu timpul, liceul are acum două „trepte” – una obligatorie, alta cum va vrea fieştecine – ca în... 1976! E drept, astăzi ele se numesc „cicluri”, deşi nimeni nu s-a obosit să explice care e diferenţa. Că faimoasa f