Lung prilej de vorbe şi de ipoteze: referendum în judeţul Alba – 35 de comune sunt chemate să decidă, prin vot, dacă vor sau nu reluarea mineritului (şi) la Roşia Montană. Rezultatul este previzibil: prea mare-i şomajul (84%) şi sărăcia în zonă (peste 40.000 de moţi şi-au luat lumea în cap, părăsind Valea Arieşului), prea îmbătrânite aşezările (75% femei de vârsta a treia la Roşia), prea făr-de speranţe viaţa într-un areal în care 2.000 de ani s-a trăit în primul rând din minerit – acum lichidat. Faţă de asemenea triste realităţi, aproape că trec în planul al doilea al interesului cele 314 tone de aur şi 1.480 de tone de argint cât tăinuiesc străfundurile Apusenilor. Duduie presa română, ticsită de relatări privind luări de poziţie „responsabile şi patriotice” ale feluritelor ONG-uri şi SONG-uri ce poartă cu eroică semeţie drapelul ecologist mai verde decât steagul Profetului: „Salvaţi Roşia Montană!” Dacă, Doamne fereşte, ai altă opinie, ţine-o pentru tine, altfel eşti declarat nepatriot, antieuropean, vândut ş.a.m.d., cale de mijloc nu există, iar ingerinţa politicului tinde să compromită total seriozitatea şi echilibrul dezbaterii.
Cum s-a întâmplat şi la Iaşi, unde ansamblul Palas, acum unanim ovaţionat, a fost carotat din răsputeri ani în şir, fiind considerat creaţie a PSD. Iată şi reversul: mai puţin contează îngrijorările ecologiştilor, cât respingerea de plano a unui proiect susţinut de Băsescu. Emanaţiile zăcământului de antipatie pe care „şeful statului” l-a exploatat din plin vreme de opt ani determină instinctiv reacţii adverse: dacă ideea o susţine Băsescu, atunci... e de rău! Şi iată-mă în postura de susţinător al preşedintelui!
Am fost la Roşia Montană, m-am documentat câteva zile, urmărind argumentaţia ambelor părţi, nu scriu după ureche, precum mulţi dintre petiţionarii totdeauna dispuşi să-şi agaţe numele de câte un „salvaţi!” menit,
