Un alipinist de 43 de ani vorbeşte despre senzaţiile pe care le trăieşti la aproape 6.000 de metri înălţime, despre lupta cu temerile şi despre „doza de inconştienţă“ pe care o are orice iubitor al sporturilor care implică pericol

Ion Boncea (43 de ani) este pasionat încă din copilărie de munte. În această vară el a mers în, poate, cea mai spectaculoasă expediţie pe munte: în Peru, a urcat pe muntele Urus şi pe Ishinca. Ar fi trebuit să ajungă şi pe Huascaran, dar din cauza vântului puternic a fost nevoit să abandoneze acest obiectiv.

Pe munte, pentru munte

Merge în expediţii dintr-un motiv simplu: îi place la munte. Nu înţelege de ce în ultima perioadă alpinismul s-a transformat într-o competiţie. „Nu am să îi înţeleg niciodată pe cei care merg pe un munte pentru că are o anume înălţime, pentru că a fost şi alt amic, pentru că vrea să demonstreze că poate ajunge mai sus decât un altul. De exemplu, nu am mers la Huascaran pentru că este unul dintre munţii pe care i-au urcat foarte mulţi alpinişti. Nu, este numai o coincidenţă. Eu merg acolo pentru mine, pentru munte, pentru linişte, pentru o mai bună cunoaştere de sine. Acolo am timp să fiu cu mine însumi, să scap de toate energiile negative pe care le acumulăm, inevitabil, dea lungul timpului“.

Muntele, un mod de viaţă

Spune că muntele este „un mod de viaţă“, o activitate pe care ţi-o asumi şi pe care o faci cu pasiune. Şi oricât de ciudat ar suna, Boncea este de părere că există o comunicare energetică între alipnist şi munte. „Poate credeţi că e o poveste, dar eu chiar sunt convins că energia pozitivă pe care o ai în momentul în care escaladezi un munte ţi se întoarce spre tine“.

Te duci pe munte fie în urma unui eşec, după care încerci să îţi revii, fie în urma unui mare succes, mai spune Boncea. El se duce din pasiune. Iar motorul care îi dă