În Evul Mediu, unele condimente valorau cât greutatea lor în aur. Erau drămuite cu precizie, fiind folosite pentru a da gust rafinatelor mâncăruri aşezate pe tipsii de argint din care urmau să se înfrupte domni şi domniţe. Călătoreau în pântece de corăbii, înfruntând stihiile, sau pe spinări de cămile, unduindu-se uşor în ritmul paşilor care răscoleau nisipul. Săculeţe cu şofran, piper, chimion sau nucşoară, tot atâtea arome neobişnuite, şi din acest motiv seducătoare.

În Istanbul, la poarta Orientului, bazarele reconstituie, la altă scară ce-i drept, drumul condimentelor. Străduţe lungi şi înguste, viu colorate, cu munţi de mirodenii, multe dintre ele necunoscute călătorului ce zăboveşte pentru ceva vreme în vechiul oraş.

În bucătăriile sultanului, şofranul era nelipsit, datorită culorii sale puternice ce împrumuta un auriu de soare mâncărurilor. Supele, orezul, carnea de miel, de vită, peştele sau unele deserturi erau înnobilate cu firişoare portocalii. În regiunea Kastamonu se găseşte şofranul de cea mai bună calitate, căutat de gurmanzii din întreaga lume. Sumacul are un gust acrişor ce aduce puţin cu cel de lămâie. Praful roşu, bogat se presară peste carne atunci când se prăjeşte, echilibrându-se astfel aromele. Feliuţele de ceapă proaspătă, servite în unele locuri la aperitiv, au şi ele o boare roşiatică de sumac. În general, se poate folosi în loc de suc de lămâie sau oţet în salate. Oricum, efectul vizual este maxim.

Tuberculul unei plante înrudite cu orhideea stă la baza obţinerii făinii de salep. Pentru asta se luau tuberculii, se spălau şi se lăsau la fiert în apă sau lapte. Când se înmuiau bine, se lăsau la uscat şi se măcinau într-un mojar. Făina era folosită cu ceva vreme în urmă pentru prepararea unei băuturi ce a precedat cafeaua. Praful de salep se adăuga în apa fierbinte, până când compoziţa se îngroşa. Se îndulce