Evident, Patimile lui Christos este o „baie de singe“ in care inca de la inceput Iisus este inlantuit, batut crunt in mod repetat, aruncat de pe pod cu intentia de a-i fi zdrobit corpul1. Astfel ca, o data cu Kill Bill, The Passion of the Christ (unii ar spune ca titlul „real“ al filmului este Kill Jesus) ne arata ca violenta pare sa devina ultima obsesie de celuloid. Mai intii a fost cel „de-al patrulea film al lui Quentin Tarantino“ si ceea ce au acuzat criticii ca fiind violenta ca „masa cel mai bine servita rece“. Citatul parodic al regizorului din proverbele klingoniene este „deturnat“ de critica tocmai pentru a indica problema majora a filmului, si anume expunerea de violenta fara ca ea sa aiba sens in scenariu ori sa te afecteze emotional. Astfel, orice putea fi spus despre Reservoir Dogs, dar nu si faptul ca scena torturii era cu adevarat de nesuportat, in acelasi fel in care diferitele crime amuzante aveau sens in istorie2. In acelasi timp, prin contrast, violenta din Kill Bill este nesemnificativa pentru ca ea devine baudrillardian obscena, adica ea este atit de vizibila incit o urmaresti ca pe o demonstratie „delicioasa“ de tehnica regizorala.

Cu alte cuvinte, cel mai ingrijorator lucru despre Kill Bill este ca sentimentul de pulp devine indicativ pentru calitatea filmului, o data ce nu ne poate spune nimic despre viata si totul despre ce filme iubeste Quentin Tarantino. Aceasi obsesie a pulp-ului caracterizeaza si ultimul roman al lui Salman Rushdie, Furie, unde America profesorului Solanka este un teritoriu al simulacrelor in care, de exemplu, „filmul de succes al stagiunii zugravea decadenta Romei imperiale din timpul cezarului Joaquin Phoenix“3 (adica The Gladiator). Ei bine, Patimile lui Christos este filmul care vrea tocmai sa razbune sentimentul coplesitor al coabitarii cu simulacrele. Gindit ca un anti-Gladiator, Patimile ne indica viz