Nu există cititor de revistă culturală care să nu fi auzit de Françoise Sagan. E genul de scriitor despre care nu ştii exact când l-ai citit şi dacă ţi-a plăcut sau nu, dar ţi-a rămas cu siguranţă în memorie. Îţi aminteşti, mai întâi, cel puţin două din titlurile cărţilor ei, Bonjour tristesse şi Aimez-vous Brahms? Titluri, într-adevăr, percutante. Apoi, nu se ştie cum, în pliurile memoriei s-au cuibărit şi câteva scene picante: problemele (şi triumfurile) în amor, marile prietenii, textele pentru muzica unor staruri ale şansonetei şi rock-ului galic, maşinile, dramele financiare. Un număr recent al revistei "Lire" dedică un documentar substanţial scriitoarei a cărei faimă a rivalizat cu aceea a vedetelor de cinema, politicienilor şi cântăreţilor vremii.
N-am să trec în revistă bio-bibliografia acestui "enfant terrible" al scenei culturale franceze din anii '50-'60. În primul rând, pentru că nu i-am citit prea multe cărţi (iar cele pe care le-am citit nu m-au impresionat din cale-afară). În al doilea, pentru că orice dicţionar (ca să nu mai vorbesc de-o căutare pe Google) poate furniza detaliile dorite de eventualul cititor. Am să evoc, însă, câteva scene care arată că nu doar cărţile, ci şi viaţa scriitoarei ar merita transpusă într-un film.
Istoricul literar amator de chiţibuşăraie se va bucura să descopere o similitudine între debutul Françoisei Sagan şi cel al lui Proust. Sunt cunoscute împrejurările care au dus, în 1913, la respingerea de către Gallimard a primului volum din Căutarea timpului pierdut. Se ştie ce eforturi s-au făcut, apoi, pentru a repara eroarea şi a-l readuce în matcă pe autorul care se potrivea-mănuşă direcţiei estetice promovate de editură. În 1954, Françoise Sagan, o tânără de nouăsprezece ani, depune la Editura Denoël o carte cu titlul Bonjour tristesse. François Nourissier, secretarul general al editurii - ulterior, el însuşi
