Alegerile europarlamentare 2009 sunt deja istorie. O istorie tristă şi mizeră. Domnii candidaţi aleşi au primit certificatul (medical, pentru unii, şi o chestie „cool“ pentru EBa) de europarlamentar. Vadim şi Băsescu s-au dat în spectacol aruncând în penibil aşa-zisa ceremonie de înmânare a bucăţilor de hârtie care oficializează rezultatele unui scrutin electoral în care s-a furat, s-a manipulat şi s-a terfelit ideea de alegeri democratice. Europarlamentarii vor pleca prin Europa, nu la cules de căpşune, ca românii amărăşteni, ci la încasat de salarii frumuşele în euro şi se vor juca de-a politica europeană, devenind „sublimi“ şi lipsind cu desăvârşire din viaţa noastră. Noi vom rămâne acasă, cu sărăcia, cu datoriile neachitate pe la întreţinere şi bănci, cu frica provocată de nesiguranţa zilei de mâine şi cu dispe-rarea că, poimâine, copiii lor, ai ciocoilor de azi, vor fi şefii copiilor noştri.
Între timp, privatizarea statului român continuă. Am auzit despre această noţiune într-un discurs rostit la Craiova, cu o săptămână înainte de alegerile europarlamentare, de profesorul universitar Cristian Pârvulescu, analist politic şi preşedintele Asociaţiei PRO DEMOCRAŢIA. Pe moment, am fost nedumerit. Cum adică privatizarea sta-tului? Poate fi statul privatizat? Menirea statului este să lucreze în beneficiul tuturor cetăţenilor săi. Statul nu poate fi privatizat. Profesorul Pârvulescu a demonstrat că se poate. Cum? Mecanismul este foarte simplu.
În România anului 2009, partidele politice nu sunt organizaţii care să reprezinte o anumită doctrină politică şi care să militeze pentru promovarea şi apărarea intereselor unei clase sociale. Atunci când ajung în parlament, în guvern sau când un candidat al lor este ales ca preşedinte al statului, partidele politice ignoră faptul că parlamentul, guvernul şi preşedinţia au caracter naţional, că sunt instrumente politice