I
Dar de ce oare trebuie să mă întreb
în fiecare clipă dacă moartea se plimbă
tocmai pe strada pe care o voi străbate peste cîteva clipe? Cîte?
Asemeni mie, toţi îşi visează un sfîrşit liniştit
cu prietenii cei mai dragi în apropiere,
cu lumînări aprinse de fulger şi amintiri,
după, frumoase.
Numai cu prieteni în care nu sălăşluieşte
niciodată minciuna. Nici invidia.
Şi nici dezmăţul de vorbe.
Dar, bolnav, sufletul meu va respira
din ce în ce mai adînc
un oxigen otrăvit, iar pe măsură ce caut liman
îmi revin din visare.
Şi carnea mea, încă roză şi strălucitoare
precum o mare neinteresată de ţărmuri,
mai soarbe sîngele pe care i-l trimite inima mea
cerşetoare mereu de iubire.
Ea încă nu s-a terfelit
precum sufletul. Ea încă surîde
la soarele care a răsărit altora mai dragi
şi mai tineri, altora nelumiţi
precum cei căzuţi în convenţii.
Cei căzuţi în alt trup.
II
Cred că nu mă vor mai înduioşa vapoarele
care vor părăsi ţărmul în viitoarele clipe,
nici în viitoarele nopţi,
poate nici în viitoarele luni, secole sau,
de ce nu?, nici în viitoarele
legende ce se vor scrie.
Am înţeles, după un timp cauţi cu disperare
să găseşti ceea ce aveai,
încă cu surplus, cîndva.
Dar cine mai are interes pentru un
timp cu retrospective
în care melodrama îşi face loc precum apa
ieşită din matcă? O matcă strîmtă
precum ultima oră
a condamnatului.
Dacă nu mai sînt eu, cel din urmă,
de ce să declanşăm rafale de amintiri?
Cine să le devoreze şi cu ce rămăşiţă de suflet?
Oamenii confundă luminile
oraşului cu luminile
din sufletul lor.
Poate e bine, zi