Uneori, îmi scriu articolul pe ultima sută de metri. Vineri spun că îl scriu sîmbătă, sîmbătă că duminică, duminică – hai că se poate şi luni. Însă, nu pentru că aş avea altceva special de făcut sau din lipsă de timp. Nu ştiu… pur şi simplu las pe mîine ce pot face azi. Ne molipsim uşor de relele din societate. Tot vorbind despre boli, ne trezim, cîteodată, un pic infectaţi. Tot căutînd soluţii la probleme, ne dăm seama că, în unele zile, şi noi facem parte din probleme. Nu sîntem nici pe departe nişte „îngeri“, nişte cetăţeni model sau vindecătorii înţelepţi ai naţiei. Uneori, mintea noastră se blochează şi toleranţa e redusă la zero – atunci, în forul nostru interior, devenim cumplit de rasişti, de răi, de cruzi. Asta poate dura numai cîteva minute, însă e de ajuns pentru a realiza cît de greu e să rămîi lucid într-o Românie lipsită de sens şi de raţiune. Henry Miller spunea că scriitorii sînt laşi. Lumile pe care ei le imaginează, lumile mai bune, sînt trădate prin simpla lor descriere. Un scriitor e un om care ar vrea să construiască, fizic, lumea din cărţile sale; însă, tot scriind-o, ajunge să nu mai acţioneze niciodată. Eu unul am fost de partea activismului civic, de partea practică a încercării unei lumi mai bune, la Roşia Montană. Vă spun, e o împlinire extraordinară, e un lucru măreţ, însă e atît de puţin! România ar trebui salvată pas cu pas, sat cu sat, oraş cu oraş. Dar pentru asta trebuie să te sacrifici, să renunţi la orice fel de viaţă personală. Şi nu ştiu cîţi dintre noi mai cred că ţara asta merită vreun sacrificiu, că acest popor merită iubit. Sînt somat, cîteodată, să văd şi lucrurile bune din jurul meu – însă, cinstit, lucrurile bune din jurul meu sînt cele din viaţa personală. Să renunţ la ele pentru a îndrepta miile de lucruri rele din viaţa românilor, lucruri rele cu care ei par a se împăca de minune? Greu de răspuns. Sau, dimpotrivă,