S-au creat, in ultimele decenii, doua culturi, doua Romanii, care isi reteaza, treptat, puntile de comunicare si interactiune. Le-am putea numi "cultura abandonatului batrin" si "cultura emigratului tinar". Reusesc foarte rar sa urmaresc un film romanesc de la cap la coada, chiar atunci cind e vorba despre cele premiate si laudate de experti internationali. Am mereu impresia ca regizorii nostri nu vor sa inteleaga un lucru elementar: cinematografia ramine o arta in sine, cu regulile ei foarte clare de desfasurare, indiferent daca ele sint sau nu mai "superficiale" decit regulile altor arte, precum literatura, pictura si muzica. Creatorii de film autohtoni - intr-o majoritate destul de semnificativa - cauta adesea in pelicula subtilitati si simbolistici improprii specificului camerei de luat vederi. Multi devin, de aceea, usor inadecvati. Nu par sa inteleaga faptul ca, punindu-se in fata unui ecran, spectatorul asteapta sa vizioneze un film, nu o nuvela ori un poem. Daca si-ar dori alte experimente artistice, ar citi o carte, ar contempla un tablou, ar asculta un fragment muzical. Observatia poate fi extinsa la nivelul intregii cinematografii europene - prea "intelectuala" pentru "genul" si formula "estetica" pe care le ilustreaza. In sfirsit, sa zicem doar ca se vede de la o posta ca americanii au dat stralucire artei cinematografice (prin ceea ce implica ea in mod real). Se potriveste perfect spiritului lor liber, lipsit de prejudecati. Totusi, exceptii exista. M-am confruntat cu una dintre ele zilele trecute. Ma refer la filmul (coproductie europeana din 2009) regizat (si scenariat) de Razvan Radulescu si Melissa de Raaf - Felicia, inainte de toate. Este un film absolut remarcabil, trebuie sa o spun de la inceput, fara urma de artificialitate artistica si cu un joc excelent al actorilor (in frunte cu titulara Ozana Oancea), lipsit el insusi de teatralitatea fada ca