Nu experienţa (trăirea, cu termenul lui Eugen Simion) ne marchează, ci abia asumarea ei, alias mărturisirea. Aventura identităţii de aici începe. Cu ce preţ însă, e cazul să întrebăm.

Vorbesc, joia trecută, la lansarea unei cărţi. Vorbesc prost, cu bâlbe, cu idei constipate şi defuncte, fără a spune, de fapt, mai nimic din ceea ce mi se revelase la lectură. Nu-mi explic prea bine ciudăţenia asta. Ideile apar într-o primă versiune limpezi, elegante. E chiar versiunea care poate fi transcrisă, versiune aşa-zicând definitivă. Dacă nu ai o tastatură la îndemână, expresiile la reluare nu mai sunt aceleaşi, vin cu o patină antipatică de, cum să zic?, travaliu, de sforţare, îşi pierd adică farmecul spontaneităţii. Şi aproape că nu mai aderă la text: îi survolează într-un propriu eşafodaj aparenţele, cel mai adesea într-un paralelism penibil. Chestiune de experienţă, mă rog, dar şi ţinând (vai!, ce convins sunt de asta) de natura mai profundă a dicţiunii: relaţia dintre intenţie şi formula finală nu e niciodată idilică, „cuvântul ce exprimă adevărul” fiind mai mereu o mică-mare utopie.

Că veni vorba: e şi una dintre constantele volumului care m-a făcut să trag atunci cu obrazul, Iubirea altfel, de Margareta Curtescu, apărut recent (sunt câteva zile, literalmente, la mijloc) la Editura Cartier din Chişinău. Cu diferenţa, totuşi, că problema autoarei (pre numele său laic Maria Abramciuc, doctor conferenţiar, şefa Catedrei de literatura română şi universală la Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi) nu e adecvarea (decât tangenţial, între altele), ci prefacerea, ca să uzez de un cuvânt uşor liturgic, numai bun în cazul de faţă, fiindcă sugerează accepţia înaltă, gravă, biblică şi în sensul unui anume supliciu pe care îl comportă, asupra scrisului ca act. O idee pe care o deduc: nu experienţa (trăirea, cu termenul lui Eugen Simion) ne marchează, ci abia asu