La 15 iunie 1889, Luceafărul se stingea pe pământ, ca să se aprindă pentru totdeauna pe cerul neamului românesc. Avea 39 de ani. Astăzi se împlinesc 123 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Ultimul romantic.
Odă (în metru antic)
Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei ’nălţam visători la steaua
Singurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne’ndurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...
Pot să mai re’nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă! (Mihai Eminescu)
Versurile sale înfloresc în centrul universului nostru, al românilor.
Iar cei care au lăsat să le pătrundă, în suflet, măcar o rază din lumina sa de astru, nu au cum să nu şoptească măcar un vers scris de el, astăzi, la 15 iunie.
În Cartea de impresii a Memorialului de la Ipoteşti, locul în care, dacă te laşi purtat de legănarea codrului sau de parfumul teilor, poţi simţi că l-ai întâlnit pe Mihai Eminescu, s-au scris multe cuvinte de iubire pentru Poet. Reacţia vizitatorului este una de pioşenie, aproape.
Pentru că: "La zidirea Soarelui, se ştie,/ Cerul a muncit o veşnicie,/ Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,/ Ne-am ales cu domnul Eminescu./ Domnul cel de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră-Eminescu.(...)."
Poate cele mai frumoase versuri închinate de un poet, Grigore Vieru, lui Mihai Eminescu. În ianuarie 1988,