Prin toamna anului 1991 am plecat la Milano. Cu trenul. Era a doua mea ieşire din ţară, după Praga în aprilie 1990.
Rapidul 31 m-a dus până la Belgrad. Am traversat oraşul ca să ajung în gara din care plecau trenurile spre Italia. Este singura mea trecere prin fosta Iugoslavie. Însă un episod petrecut la vremea aceea mi-a revenit acum în minte.
Cineva spunea că brandul unei ţări începe chiar de la... ceea ce vezi şi cum eşti tratat la graniţă. Ei bine, atunci în 1991, am fost foarte neplăcut impresionat de brutalitatea grobiană a grănicerilor şi vameşilor iugosalvi. Nişte brute înalte, pline de muşchi peste care plesneau uniformele verzi, haidamaci cu cefe groase şi feţe întunecate de chipiurile lăsate în faţă, precum naziştii. Priviri agresive, ostile, suspicioase. Vorbe lătrate. Am fost opriţi undeva pe un câmp, ni s-au controlat şi răvăşit bagajele, apoi am fost daţi jos. Compartimentele au fost cercetate amănunţit de patrule cu câini lupi. Parcă eram într-un film de război. Cei găsiţi în neregulă au fost lăsaţi acolo în câmp, vociferând. Noi ne-am continuat drumul.
Belgradul nu mi-a plăcut, atât cât am văzut din el. Era mizerie. M-a frapat faptul că absolut toate chioşcurile de ziare aveau vitrinele tapetate cu pagini din reviste porno - imagini extrem de explicite. Gara în care am aşteptat trenul de Italia era murdară şi urâtă, ca o autogară de provincie de la noi. Undeva spre seară ne-am suit în trenul nostru. Am trecut graniţa prin Slovenia de azi, întrând în Villa Opicina dimineaţa devreme. Aici a urmat un alt control de graniţă. Care a fost aşa: a apărut un ofiţer italian extrem de simpatic, cu părul grizonant şi mustăcioară neagră, genul glumeţ, vesel, binedispus, vorbăreţ, senin, relaxat, cu vestonul descheiat şi fără caschetă, cu o ţigară într-o mână şi un pahar de plastic plin cu cafea.
De fiecare dată când intra într-u
