N-o sa reiau toata teoria contractului social, incepand cu Rousseau, Hobbes, Locke, etc. Nu sunt politolog si nici nu cred ca paradigma aceasta mai functioneaza in secolul nostru.
In orice caz, ar trebui rafinata, adusa la nivelul de complexitate al vremurile noastre.
Mai adecvata mi se pare perspectiva de a privi partidele politice ca firme private de management de tara, pentru afacerile socio-economice, carora “actionarii”-electori, le incredinteaza “compania”-tara spre administrare si gestionare pentru un ciclu electoral. Sigur, o “companie”-tara inseamna mult mai mult decat “afaceri” sociale-economice.
Daca acceptam aceasta perspectiva trebuie avute in vedere mai multe probleme. Cum selectam “firma” castigatoare? Aici e simplu. Prin alegeri libere, la termen sau anticipate, etapa prin care am trecut de multe ori. Mai grav este cand nu castiga o singura firma, ca incep sa se certe pe atributii si competente, pe veniturile din activitate si ne trezim cu un scandal cat casa. Exista insa procedurile constitutionale care rezolva aproape toate problemele care apar, Constitutia fiind ea insasi parte esentiala a acestui contract de management. In plus, am putea adopta principiul conform caruia “firma plasata prima la scrutin ia totul”, adica i se aloca managementul total, pentru a nu avea certuri si scandaluri perpetue in caz de coalitii de management.
2. Nu cred ca avem lamurite drepturile si obligatiile reciproce, existente in orice contract, tintele de atins, clauzele de reziliere si modul in care se face rezilierea, beneficiile partilor aflate in contract, etc. Aici suntem extrem de deficitari, nu avem cu totii clar in cap la ce sa ne asteptam de la managerii angajati. Iar partidele politice cu atat mai putin stiu ce obligatii au si ce tinte trebuie sa atinga. Sa ne dea la toti slujbe, mancare, locuinte, salarii? Dar