Lucrurile sunt cât se poate de limpezi. România nu are în acest moment alternative la finanţarea şi capitalul de încredere conferite de acordul extern de împrumut. Chiar şi opoziţia care bate câmpii cu nădejde promiţând absolut fără nicio acoperire că va readuce salariile la nivelul anterior scăderii, când vine vorba de acordul cu FMI o lasă mai moale. Asta pentru că orice populism păleşte în faţa rigorii aritmetici care arată clar că nu poţi cheltui mai mult decât încasezi plus cât poţi împrumuta. Cu alte cuvinte, nivelul deficitului este fatal plafonat de capacitatea statului de a-l finanţa. Cum foarte plastic a explicat Jeffrey Franks, nu FMI a limitat deficitul, ci chiar capacitatea de împrumut a României. Limita este dată şi de ponderea cheltuielilor cu dobânda care a explodat în bugetul statului, cu alte cuvinte crescând deficitul în ideea de a oferi spaţiu fiscal te trezeşti că exact acel spaţiu este instant ocupat de dobânda la împrumut.

Tot în termenii împrumutului extern singurul care ar conferi, desigur cu preţul creşterii în continuare a datoriei publice, resurse financiare pentru a opri sau îndulci austeritatea, România mai are o problemă. Aceasta constă în aceea că, deşi atunci când se vorbeşte de acordul de împrumut cu toate condiţionalităţile sale dureroase, este scos în faţă Fondul Monetar Internaţional, aici avem de-a face cu un aranjament multilateral cu implicarea Comisiei Europene şi a Băncii Modiale. Toate cer la unison României să strângă cureaua, în vreme ce Uniunea Europeană rămâne uluită că un stat membru care are la dispoziţie 30 de miliarde de euro, este incapabil să-i cheltuiască.Mai pe şleau, dacă acordul de împrumut ar pica, odată cu el pică în domino orice împrumut instituţional. Şi odată cu el, orice împrumut de pe pieţele private de capital care ar deveni şi mai înacceptabil în ceea ce priveşte costul decât este deja… O ast