Sunt un ciudat: pentru mine, cea mai frumoasă zi din vacanţă este cea dinainte.

Ultima zi înaintea plecării într-o lungă călătorie concentrează toată tensiunea plăcută a unui eveniment pe care îl aştept un an întreg. Copiii sar pe pereţi cu fiecare articol de plajă pe care şi-l adaugă în bagaje, ţopăie printre picioarele mele, repetă întruna cânticele de bucurie inventate pe loc, semănând cu incantaţiile vechilor canibali din Insulele Solomon.

Primul minut din momentul plecării este punctul culminant al întregii vacanţe. Obrazul proaspăt bărbierit umple interiorul maşinii cu aroma de after shave, pui cheia în contact, soţia îşi fixează grijulie centura, copiii chiuie în spate şi în secunda următoare se produce demarajul exploziv ca o lansare în hiper-spaţiu. Tot ce urmează e o lentă curbă descendentă de la acel punct maxim din momentul evadării în vacanţă.

Fiecare zi care trece înseamnă de fapt apropierea de sfârşit, o numărătoare inversă atent monitorizată de cei care te aşteaptă. Acum eşti pe şezlong, imediat vine asfinţitul şi simţi cum clepsidra se goleşte. De când eram copil îmi amintesc de nopţile în care se coceau cozonacii, de frământatul şi trasul cârnaţilor în maţele umezite cu grijă, de găteala bradului şi mai puţin de petrecerile ce urmau.

Bucuraţi-vă de aceste puţine zile pe care le mai aveţi până la marile Sărbători. E timpul pe care îl mai aveţi la dispoziţie şi de care nimeni nu se va atinge. Când veţi despacheta cadoul mimând surpriza, iar copiii vor ţipa extaziaţi în faţa îndeplinirii dorinţelor, veţi şti că aici se termină urcuşul fericirii. E tot ce puteţi primi de la viaţă.

Vor mai urma zile de pace şi tihnă, dar vor fi ca o coborâre lină pe o pârtie înzăpezită, la capătul căreia vă va ieşi în cale un 2010 tăios ca o lamă de excavator. Sunt atotputernici care stau la capătul pârtiei