Nu am nicio compasiune pentru elevii care au încercat să ia bacul pe şpagă. Pentru părinţii lor cu atât mai puţin. Îi consider mult mai vinovaţi decât pe profesorii dispuşi să “aranjeze” un examen pentru câteva sute de euro. În fond, educaţia este în primul rând responsabilitatea familiei, abia apoi a şcolii. Şi când spun educaţie, nu mă refer doar la curricula aprobată de Ministerul Învăţământului.
Scandalul de la liceul “Dimitrie Bolintineanu” scoate la iveală o şocantă rată de nepromovabilitate în rândul părinţilor… Din datele preliminare ale anchetatorilor, unul din cinci elevi a primit de acasă bani să-şi cumpere diploma. Şi, deci, binecuvântarea să fure, încurajarea să înşele, mesajul că totul e de vânzare. Dar şi mesajul că e o loază, un tâmpit, incapabil să reuşească prin propriile merite. Condamnat să trişeze, pentru a-şi ascunde prostia, lenea, superficialitatea. Oribilă părere trebuie să aibă aceşti părinţi despre copiii lor. Dar şi despre lumea în care vor trăi. În această ultimă privinţă nu se prea pot înşela: lumea de mâine o construiesc chiar ei, strâmbă şi murdară. După cum construiesc cu sârg şi ratarea progeniturilor lor.
Un detaliu semnificativ: Bolintineanu nu e un liceu de “fiţe”. Elevii şpăgari nu sunt ceea ce se cheamă “copii de bani gata”. Nici pe departe. Aşadar nu vor putea conta pe averea familiei ca pe un susbstitut peren de competenţă. Învăţaţi că banul e singurul reper şi singura soluţie, se vor trezi foarte repede dezarmaţi, frustraţi şi neputincioşi. Fiindcă portofelul părinţilor nu e, pur şi simplu, suficient de competitiv pentru o astfel de “educaţie”… Ce fel de tărâţe i-or ţine loc de creier mamei indignate care se lamenta că a muncit câte 14 ore pe zi ca să poată plăti bacul fiului ei?
Să mai vorbim de cinste, de fair-play? Ce rost ar mai avea? Au devenit, se pare, concepte anacronice. Nu
