De ani întregi, ne plîngem că nu sînt bani pentru cercetare. Tot de ani întregi, ne lăudăm cu succesele internaţionale ale unora dintre cercetătorii noştri şi le folosim pentru a ilustra, obsedant, teoria că sîntem neputincioşi şi blestemaţi, "o să se aleagă praful", "ca la noi la nimeni" şi aşa mai departe. Cam acestea sînt extremele între care se mişcă discursul public despre starea ştiinţei în societatea noastră.
Altminteri, cercetarea ştiinţifică nu este o preocupare permanentă decît pentru cei direct implicaţi: ea nu se află pe agenda publicului şi, din păcate, nici pe agenda presei. Ziarele şi televiziunile vorbesc despre ştiinţe doar dacă ele sînt sursa unor ştiri cu potenţial de senzaţie sau măcar de pitoresc: descoperirea vreunui medicament care tratează o boală gravă are şansa să devină o ştire, pe undeva pe la coada telejurnalului; inovaţiile tehnologice au şi ele şansa să pătrundă în sumarul ştirilor, la fel orice studiu despre viaţa sexuală. În rest, mai nimic. Cotidienele naţionale nu au pagini permanente dedicate ştiinţelor, aşa cum au suratele lor din Germania sau Marea Britanie, de pildă. Cer cam mult, nu? Ziarele noastre abia au înjghebat, după ani întregi, cîte-o pagină culturală...
Oricum, nemaifiind obişnuiţi cu prezenţa ei zilnică în orizontul nostru de preocupări, nu mai ştim să tratăm ştiinţa aşa cum trebuie. Cînd avem de-a face cu un eveniment ştiinţific, ne poticnim, jurnalişti şi cetăţeni deopotrivă, în stereotipiile pe care le-am adunat în timpul tranziţiei. Cel puţin asta mi se pare că s-a întîmplat săptămîna trecută, cînd s-a lansat Gramatica Academiei: ziarele au scris cum s-au priceput, într-un efort plin de bunăvoinţă care merită apreciat. Problema e că, de fapt, nu s-au priceput. Ceea ce numim în mod curent "Gramatica Academiei" este un tratat ştiinţific care descrie sistemul limbii române. Nu este o carte de uz genera
