Cîteodată mă surprind şi eu, ca şi pe mulţi din jurul meu, aşteptînd să treacă timpul. Îmi trag două palme, îmi aduc aminte că timpul îl facem noi, cu toată lehamitea sau din fericirile pe care le strîngem sub pernă, mă trezesc şi o iau la picior. M-a provocat replica unei românce din Italia. Cu ce vă ocupaţi în 2013? Cîteodată mă surprind şi eu, ca şi pe mulţi din jurul meu, aşteptînd să treacă timpul. Îmi trag două palme, îmi aduc aminte că timpul îl facem noi, cu toată lehamitea sau din fericirile pe care le strîngem sub pernă, mă trezesc şi o iau la picior. M-a provocat replica unei românce care, într-un oraşel industrial din Italia, la Terni, scria că bătrînele îngrijite de emigrante au un subiect serios de discuţie. Una se plîngea că "badanta" pe care o are deschide frigiderul fără să ceară voie, alta se lăuda că a ei nu mănîncă mult, în schimb consumă apă. Aşa am ajuns să citesc mai mult din textele Lilianei Angheluţă, o femeie exemplară, care acum 7 ani a ales să încerce ceea ce părea ultima soluţie. Pînă atunci a crescut copii singură, mamă şi tată la un loc; a văruit, a crăpat lemne, a tencuit, a gătit mii de oale de mîncare, a făcut teme, a ascultat Vivaldi, a încercat să trăiască normal. Greu. Aşa că a ascultat de o prietenă, a urcat în primul microbuz de Italia şi a rămas acolo. A mîncat un ou la două zile şi a îngropat cojile ca să n-o prindă stăpîna la care lucra, a plîns, a hohotit de plîns, a ajuns la marginea prăpastiei. Atunci a început să scrie şi a descoperit că aşa se curăţă, se eliberează, are puterea de a da mai departe poveştile ei şi ale multora de care s-a lovit în Italia. "Viaţa emigrantului e o moarte lentă în interior. Trupul tău poate fi oriunde, în Italia, în ceţurile Angliei, pe cîmpiile Spaniei, mîinile culeg sau şterg, spatele se încovoaie, dar, odată ce-ai lăsat sufletul acasă, înăuntru e moartea. Ai simţit vreodată cum se năruie