Era vineri, 5 noiembrie, pe la amiază, când am ajuns la căbănuţa din Ţara Herţei. Până acolo traversasem ceva mai bine de trei sferturi de ţară. Printre dealuri pătate de rugină, pe unde porumbii au rămas să-şi mai usuce tulpinile aţoase, pe meleaguri înţepenite în afara timpului: între o vâltoare mascată de păturile întinse la uscat din care apa se scurge în stropi iuţi şi o piuă, părintele ne-a întâmpinat cu ochii-n lacrimi. Nu-i venea să creadă că va trebui să-l pomenească de-acum la morţi, pe cel viu!
Cel care-l ajutase să salveze o biserică şi care-apoi îi dăruise prietenia în cuvinte cum numai el ştia s-aleagă, pe paginile cărţilor lui din bibliotecă. Şi în suflet. Au fost acolo, bine puse la păstrare şi frumos îngrijite, dar erau însoţite de pacea aceea liniştitoare ca mâna care le-a scris, scriind în continuare pentru inimile tuturor. Dar de-acum... mâna s-a oprit. "A murit Păunescu...", ne-a spus el cu bărbia tremurândă. Soarele mângâia pajiştea de lângă cabană jucându-şi razele în apele pârâiaşului din curte şi-n lacrimile părintelui. "Pe aripa maşinii lui am salvat o biserică românească din Miercurea Ciuc, la 5 dimineaţa, după Cenaclu", îşi şterge ochii luminat de amintire. Era atunci protopop de Harghita. Biserica fusese îndepărtată de cele sfinte de către administraţia de-atunci şi transformată într-o anexă cu valoare de privată pentru unii.
"Adrian Păunescu m-a ascultat zâmbind. Era obişnuit să fie astfel apelat. M-a ajutat că nu după mult timp m-am trezit cu Ministrul Cultelor acasă. Acesta a încercat, e drept, să mă convingă s-o demolez că acolo urma a se construi Centrul Civic. Dar i-am spus că eu construiesc biserici, nu demolez. A rămas, până la urmă, ca biserica se fie translată de acolo. Dar atâta s-au tărăgănat toate că am reuşit s-o răscumpărăm de la administraţie chiar înainte de Revoluţie. Acum e renovată, pictată, şi
