Primul gând care mi-a venit la o aruncare de privire asupra expoziţ iei lui Aurel Dumitru, de la sfârşitul lunii iunie din Râmnicu Vâlcea, m-a trimis cu gândul la un text, din care decupez o exclamaţie învăluită în melancolie, al lui A.E. Baconsky, din Remember.

Citez din memorie, fără a avea puterea de evocare a acelor rânduri, când poetul şi eseistul, cu solide studii pe cont propriu asupra Artei Renaşterii din Italia şi din Ţările de Jos, spunea, aflându-se într-o noapte devastată de un vânt pustiitor de primăvară la Viena (şi nu pot băga mâna în foc şi să certific aici că vântul acela era real sau doar înlocuia un sentiment devastator de sărăcie după periplul îndelung prin muzeele austriece), că istoria ţării sale a fost acoperită de straturi groase de pământ, că ea s-a retras din lumina solară în cea subpă- mânteană, mai greu de găsit. În mare parte, lucrările lui Aurel Dumitru îşi au filonul în experimentele anilor de după deceniul şapte, detaşându-se cumva printr-o singularitate subliniată mai ales de aşezarea într-o scenografie cuminte, curată, cu un balans mereu corectat, dinspre un figuratism impresionist spre abstractizări uşor recognoscibile. În mare parte a lucrărilor găsim acele cetăţi pe care le visa Baconsky la Viena, dezgropate şi luminate de cercetări interioare şi imaginative, nu lipsite de melancolie, cum am mai spus. Aş putea numi, cu o îndrăzneală pe care artistul ar putea să mi-o ierte, lucrările din această categorie drept pictură obiectuală, pentru că, în ramele de lemn, în locul pânzei se aşază panouri pe care construiesc tulburătoare machete ale unor cetăţi dispărute, vetre ale unor comunităţi animate de imaginaţie. Îngroparea în structura câmpului vizual a unor relicve uşor de recunoscut, mici cioburi de vase de lut, şi reconstrucţia unor ziduri din cretă ori ipsos formulează trasee pe care tu însuţi, privitorul, eşti obli