Înainte de a părăsi America, în timpul vizitei-fulger la Washington, preşedintele Băsescu a avut o întâlnire cu reprezentanţi ai comunităţii româneşti cărora le-a explicat de ce a fost atât de secretos programul acesteia: "N-am vrut ca vizita să fie distusă de vorbe şi de analişti TV,avem talentul acesta."

Practic, prin această declaraţie preşedintele n-a făcut decât să exporte pe pământ american comportamentul în război cu presa (o parte a ei) de acasă. Chestiunea este de-acum cronică, pentru că de aproape şapte ani între Cotroceni şi redutele mogulilor se poartă un război de uzură în care fiecare parte atacă şi este atacată fără ca ceva din geografia conflictului să se schimbe. După ani buni, de armonie cu jurnalistii, pe care a speculat-o cât a putut când a fost în opoziţie, răsfăţat de aceeaşi presă care-i caută azi nod în papură, Traian Băsescu s-a trezit în faţa unei realităţi dure.

Ca preşedinte, a fost nevoit să suporte ceea ce, la rândul lor, suportaseră Iliescu şi Constantinescu: o cenzură constantă a gesturilor şi acţiunilor sale, în calitatea de învingător în bătălia electorală.

La fel ca Iliescu şi Constantinescu, Băsescu n-a înţeles care este mecanismul intern al presei: acela de a rezona mai degrabă la erori şi imperfecţiuni decât la realizări - pe care le consideră uzuale fişei postului. De aceea şi astăzi,lăudarea - în scris sau prin viu grai - a faptelor bune ale guvernanţilor ridică suspiciuni faţă de obiectivitatea respectului emitent, în timp ce critica exprimă atitudinea firească, a unui veritabil "câine de pază" al democraţiei. În loc să reacţioneze negativ şi să-şi arate colţii la fiecare atac, cred că Traian Băsescu ar trebui să fie recunoscătir acestei puteri din umbră care îl mai fereşte de tentaţia unor gesturi şi iniţiative neconforme cu statutul său.

Desigur,nici excesele presei nu sunt pardonabile. Ele se înscri