Foiala comerţului ambulant continuă în tren până la Ploieşti. De aici încolo, uşile dintre vagoane vor fi blocate. Însoţitorul de vagon, adică însoţitorul meu şi al lui Titus, ne aduce lenjeriile împachetate frumos în celofan.
— Puteţi să vă faceţi paturile de pe acum, puteţi să le faceţi la noapte, cum vreţi. Staţi liniştiţi, până la Curtici nu vă mai deranjează nimeni.
— Pe bilet scrie că ar trebui să fim la Curtici peste exact douăşpe ore. Sperăm că nu vom ajunge peste treişpe!
— Trenul ăsta nu întârzie o oră — zice însoţitorul nostru zâmbind.
— O ciorbă caldă se poate mânca aici? — se interesează Titus.
— Ne pare rău, nu avem vagon-restaurant. Vă oferim din din partea CFR un pachet de sticksuri, o apă plată şi un pliculeţ de nes. Dacă doriţi, puteţi cumpăra mai multă apă de la mine. E rece, merge frigiderul.
— Dar un duş se poate face? Să mirosim şi noi frumos când ajungem în Viena.
— Ne pare rău, vagonul-cuşetă nu este dotat cu duş. Cabină de duş au doar vagoanele de dormit, dar nu cred că au apă.
Nu mai întrebăm nimic ca să nu-i provocăm însoţitorului şi alte păreri de rău.
Titus, care a mai mers o noapte cu trenul, de la Iaşi la Bucureşti, adoarme instantaneu, cu câte un telefon în fiecare mână şi cu unul alături, pe banchetă. Eu răsfoiesc o carte de istorie, mai dau câte un mesaj pe Facebook, când prind semnal, mai ies pe hol să mă dezmorţesc, admir peisajul. Avem, într-adevăr, cea mai frumoasă ţară din lume. Prin faţa mea se perindă munţi, pajişti, sate, bucăţi de autostradă, lacuri, turme de oi. Și, peste tot, cerul! Cerul atât de albastru, cel mai albastru cer de ţară, exact aşa cum am învăţat la şcoală...
În Dumbrăveni, după Sighişoara, călătorul poate admira un superb peisaj post-industrial. Dintre ruinele unei hale de producţie iese o vacă morfolind un smoc de mohor. Pe locul fostei fabrici
