Pentru români, ziua de 10 mai are o triplă semnificaţie istorică. După ce, în 1866, Alexandru Ioan Cuza, principele Moldovei şi Munteniei, a fost detronat în urma unui complot, diplomaţia românească a declanşat negocieri intense cu marile puteri europene, ce vizau aducerea la domnie a unui prinţ străin.
Cel care acceptă finalmente propunerea este Carol, fiul principelui german Carol Anton de Hohenzollern.
Un tânăr de 27 de ani, locotenent în regimentul al II-lea de Dragoni al Gărzii Prusace. Sub protecţia lui Ion Brătianu, prinţul pleacă de la Augsburg, străbate un drum plin de pericole care a durat 24 de ore şi ajunge la Bucureşti în 10 mai 1866, dată la care se va serba apoi „Ziua Regelui”.
Mai mult, sub conducerea sa, România şi-a câştigat prin război şi şi-a proclamat independenţa de stat la 10 mai 1877. În plus, numit principe după ce depusese jurământul în faţa Parlamentului, Carol devine regele Carol I în data de 10 mai 1881, când România capătă statutul de regat.
Până în 1947, această zi va marca „Sărbătoarea Naţională a Regatului României”.
De la înfiinţarea sa şi până la abdicarea regelui Mihai, consemnată în ediţia din 1 ianuarie 1948, cotidianul „Adevărul” a avut atitudini diferite faţă de ideea de monarhie.
Nostalgic după domnia cuzistă, Alexandru Beldiman, fondatorul ziarului, a pornit lupta jurnalistică împotriva dinastiei străine şi, în mod special, împotriva regelui Carol I, în privinţa căruia, în repetate rânduri, a cerut imperativ şi public alungarea de pe tron.
Iată un fragment de text apărut chiar în primul număr al publicaţiei: „Regalitatea. Cuvînt deşert care nu satisface decît vanitatea suveranului străin şi în schimbul căruia am pierdut, în folosul escluziv al Germaniei, toate relaţiile noastre cu Occidentul (...). Trebuie pentru aceasta să ne pătrundem de următorul adevăr: sub Domnia unui suveran,
