Personalitate unică, G. Călinescu nu poate deveni un model, pentru că este inimitabil şi irepetabil. Cunosc această opoziţie de principiu la ideea de model, instrumentalizată periodic împotriva lui G. Călinescu. Nu cred nici eu că un critic tânăr îşi construieşte o carieră pe bază de modele, dar cu termeni de comparaţie trebuie să lucreze. Titu Maiorescu nu a fost un model, ci un reper pentru E. Lovinescu. După cum E. Lovinescu a fost pentru G. Călinescu un termen de comparaţie, ocazie de polemică sau dialog al ideilor, pentru formarea propriei gândiri critice. De la debutul lui Nicolae Manolescu şi Eugen Simion din anii '60, G. Călinescu nu mai are apărători la fel de statornici şi de convingători. Dacă nu cumva greşesc, G. Călinescu nu se află astăzi printre referinţele criticilor tineri. Ei continuă o simptomatică atitudine de repudiere a modelului călinescian, persistentă de vreo trei decenii, din mai multe pricini declarate, alcătuind un adevărat rechizitoriu: clişeizarea unor formule critice transmise pe cale didactică până la saţietate, absolutizarea criticii estetice într-un moment de expansiune a culturalului postmodern şi a relativismului, prea marea libertate de expresie a criticului ce duce interpretarea spre o literaturizare excesivă, în dauna conceptualizării şi a scientizării, lipsa de ancorare a călinescianismului într-o metodă unanim acceptată, posibil a fi racordată la una din căile "acreditate" de cunoaştere în domeniul ştiinţelor umaniste. Virtuţile criticii călinesciene sunt astfel convertite în vicii şi argumente de inactualitate. Nu pun la socoteală pactizarea cu regimul comunist, căci acesta este un motiv secundar (exterior, nu intern) de uzură morală a călinescianismului. Există deci suficiente argumente pentru ca E. Lovinescu şi G. Călinescu să fie declaraţi inactuali şi repudiaţi ca modele. Din câte s-ar părea, ei nu sunt un bun exemplu pen