Trăieşte la Hunedoara de 50 de ani, a fost inspector în controlul calităţii, iar de curând a debutat cu un volum de poezie în limba maghiară.
PROFIL
Născută. 14.10.1942, Şimleul Silvaniei
Educaţie. Liceul Teoretic din Şimleul Silvaniei
Profesie. Inspector în controlul calităţii
Familie. Trei copii, cinci nepoţi
Viaţa lui „Irenka néni” (n.r. tanti Irinuţa), aşa cum îi spun tinerii care o cunosc, ar putea fi fără îndoială subiect de carte. A avut o copilărie grea, rămânând orfană de mamă la numai doi ani.
„Tatăl meu ne-a crescut, săracu’. Era primul care se trezea, niciodată nu am ştiut cât de devreme se întâmpla asta şi până deschideam noi ochii el ne spăla toate hainele şi le întindea la uscat. Făcea orice treabă de femeie”, îşi aminteşte Iren Opriţa. Spune că de la el ştie ea ce însemnă valoarea omului şi a lucrului bine făcut. „Făcea până şi tăiţei, iar când ne-am făcut mai mari ne putea şi pe noi, care mai plângeam, aşa cum fac copiii şi ziceam că nu mai putem. Iar el ne spunea: «Pune tu, Iren, un ziar sub aluat şi dacă vezi să citeşti, înseamnă că e destul de subţire»”.
La 17 ani a venit la Ghelari să-şi viziteze fratele, pe Nicolae, care era artificier la mină, şi n-a mai plecat. „M-am dus într-o zi la poştă să cumpăr un timbru, iar doamna de la ghişeu m-a întrebat dacă nu vreau să lucrez acolo. Erau vremuri grele, aşa că am acceptat, deşi îmi era teamă că n-o să mă descurc. «Lasă, Iren, tu o să vorbeşti mai puţin, şi-o să munceşti mai mult», mi-a spus doamna respectivă. Îmi notam pe-o hârtiuţă câte un cuvânt şi-o puneam în buzunar. Fratele mereu râdea de mine şi zicea că niciodată nu voi învăţa, parcă aş fi avut limbă de lemn“, râde tanti Iren. Povesteşte tuturor istorioara cu limba română şi mereu se scuză că nu o ştie prea bine, deşi Iren Opriţa vorbeşte româneşte mai bine decât mulţi români: „Uite, de asta
