Recitesc versurile lui Dan Coman din primele sale două cărţi în antologia publicată în 2012 sub titlul Erg, la Editura Charmides, într-o elegantă ţinută grafică.

N-am scris la timpul lor despre paginile din care sunt alese – Anul cârtiţei galbene (2003) şi Ghinga (2005), în aşteptarea unei evoluţii care să clarifice în mai mare măsură primele impresii: pozitive, în genere, fiindcă tânărul poet bistriţean propunea o viziune diferită în contextul zis „mizerabilist”, prelungit încă în acei ani, căutându-şi expresivitatea în zone de culoare (neo)expresionistă, ce revitalizau altfel discursul generaţiei sale. Ceva mă reţinuse, totuşi, întârziind judecata critică, fiindcă unele parcele discursive îmi păreau încă doar aproximativ „definitivate” şi rămânea ceva nelămurit şi confuz în construcţia straturilor imaginarului. Reunite acum în acelaşi ansamblu, poemele reliefează mai bine teritoriul liric, – unde-s două volume, puterea poetică creşte...

„Automatisme” de istoric literar obligă la încadrări stilistice imediate, iar în cazul lui Dan Coman filiaţia evidentă e cea care vine dinspre viziunea tensionat şi contorsionat expresionistă a lui Ion Mureşan din primele versuri, cu „programarea” investiţiei ontologice a limbajului, asimilat visceralităţii subiectului, unor trăiri aproximate în datele corporalităţii şi deschise către proiecţia cvasionirică a stărilor de spirit, marcată de încordări şi angoase deformatoare, conducând până în pragul coşmarului. Unele sintagme uşor de recunoscut la poetul optzecist trec aproape direct la tânărul discipol, indicând miezul învăţăturii primite, iar acesta ţine tocmai de aspiraţia la o deplină osmoză între scris şi trăit, în regimul exacerbat, paroxistic, amintit. Două versuri ale acestuia concentrează mesajul: „(aproape hohotind) îmi spun: / trupul meu e singurul lucru al meu”, derivat cumva restrictiv al unei propoziţ