Un prieten care se pregătea de concediu m-a consultat, aşa cum i se întâmplă adeseori, în privinţa cărţilor de citit în două săptămâni, departe de oraş, în liniştea aurită a dealurilor transilvane. Deşi nefilolog, amicul meu e un cititor împătimit, un cunoscător fin al vieţii culturale de la noi, un anglofil cu şarm şi un causeur de clasă. Dacă mai adaug acestui portret energia sudică, de „mitic” gata să-şi sfâşie adversarii, dar şi să lăcrimeze îndurerat după ce a participat la comiterea unui rău, vă daţi seama că mă aflu în faţa unui „caz greu”...
Nu sunt un bun exemplu în materie de lecturi, pentru că, aşa cum i se întâmplă cuiva care-şi câştigă existenţa de pe urma cărţilor, fac o echilibristică periculoasă între ceea ce trebuie să citesc (ori mi-am impus, pentru a duce la capăt inutile şi prostesc-ambiţioase proiecte de cercetare) şi ceea ce parcurg de plăcere. E adevărat că, de la un moment dat încolo, obligaţia devine plăcere, dar şi plăcerea se metamorfozează într-un soi de obligaţie. Ca să dau câteva exemple, iată cărţile pe care le-am citit săptămâna trecută. Le pun pe două coloane: „cărţi de plăcere” şi „obligaţii.” Cărţi de plăcere: Poştalionul din vis, de Paul Miron, un fermecător roman epistolar pe care l-am recitit cu aceeaşi plăcere ca prima oară, în 1999. Personajul central e Enache Secară, tânăr moldovean dintr-o familie înstărită de pe la mijlocul veacului al XIX-lea, care merge, spre tămăduire sufletească, în Europa, unde, finalmente, are să şi rămână, probabil pentru totdeauna.
Am fost într-atât de cucerit de lumea căreia regretatul Paul Miron i-a dat viaţă, încât aproape l-am somat, într-o vizită pe care i-am făcut-o la Vama Veche, la faimoasa „casă cu olane”, să scrie continuarea. Cu umorul său fin, combinaţie de sarcasm şi autoironie, binecunoscutul filolog m-a asigurat că e singura lui prioritate... N-a fost să fie, aşa că
