Lucescu-Junior a făcut un gest surprinzător: după ce a câştigat meciul ultimei speranţe, cu Bosnia, contrar tuturor aşteptărilor, şi-a dat demisia de la Naţională în favoarea unui aranjament lucrativ la Rapidul lui Copos. Mutare inspirată - probabil chiar de tatăl său, care a înţeles mai bine decât el că această naţională chiar nu are nici o şansă, atâta timp cât se bazează pe simulacrul fotbalistic care este campionatul intern, o umbră a celor care altădată generau finale ale Cupei Campionilor.

Nu are rost, însă, să teoretizăm pe această temă. Ca şi statul, fotbalul are nevoie de o reformă drastică, iar prima condiţie este să se debaraseze de sinistra gaşcă de “finanţatori” şi patroni care l-au adus în halul în care este. Probabil că prima condiţie a unui reviriment real este ca oameni precum Mircea Sandu, Mitică Dragomir, Gigi Becali, George Copos, Cristi Borcea, Jean Păduraru, Mititelu, Iancu, să dispară cumva din peisaj şi să lase locul celor hotărâţi şi capabili să schimbe faţa acestui sport pornind de la bază.

Revin la chestiunea Naţionalei: plecarea lui Lucescu a deschis portiţa oportunităţilor pentru o seamă de veleitari rămaşi fără aranjamente. Straniu şi greu de înţeles, unul dintre primii care au alergat la Federaţie cu mâna în sus strigând “Eu, eu, eu!” este Hagi, cel abia ieşit din aventura turcească în care vreme de vreo nouă luni a suportat cele mai mari umilinţe din întreaga sa carieră, fiind tăvălit de presă, ironizat de adversari şi umilit de patroni, amânând nefericit un final previzibil şi lipsit de onoare. De ce l-au luat cei de la Galata - care ştiau câte parale face ca antrenor? Probabil că au sperat într-o minune, ceva legat de magia numelui. De ce s-a dus Hagi? Probabil că din aceleaşi motive pentru care vrea acum, din nou, la o Naţională de la care a mai plecat cu coada între picioare. Ce spera să facă acum? Mai puţin ca oricând