Urmăresc cu atenţie două grupări tinere care încearcă să contureze doi poli de teoretizare, unul de stânga, celălalt de dreapta…

Probabil o tensiune politică atât de puternică, manifestată din fericire doar la nivelul discursului, al declaraţiilor, n-a mai existat de la începutul anilor '90, dar atunci cu scuza începutului politicii pluraliste după o pauză de peste patruzeci de ani. Tonul dezbaterii publice a ajuns la nivelul incandescenţei unui soi de război civil, iarăşi, din fericire, desfăşurat numai prin intermediul vorbelor; şi sper că violenţa verbală nu va induce alte forme de violenţă. În Anglia, guvernul şi opoziţia sunt, deopotrivă „ale Majestăţii Sale". În alte ţări, stânga şi dreapta se dispută în doctrine şi programe. La noi, „stânga" şi „dreapta" luptă, până la ultima picătură de salivă, printr-un şuvoi necontenit de etichetări, lovituri sub centură şi sudalme nestrunite. Am pus cuvintele de mai sus între ghilimele, pentru că aici, deşi avem o crâncenă luptă politică, ­n-avem şi partide politice pe care să le putem distinge doctrinar. Nu-mi pot da seama cum am reuşi să dispunem după axa stânga - dreapta nişte grupări clientelare, adesea cu dimensiuni mafiote, a căror singură ideologie este populismul şi singurul program bine definit este cleptocraţia. Ce să ne mirăm că mare lucru nu i-a reuşit acestei ţări de la Revoluţie încoace, dacă nici măcar nişte partide politice cât de cât structurate n-a reuşit să-şi ofere în mai bine de douăzeci de ani?

Multă vreme mi-am pus speranţa în întinerirea partidelor, în împrospătarea lor antropologică, ca să spun aşa. Din păcate, „bătrânii" învechiţi în rele fie au selectat tinerii după „chipul şi asemănarea" lor, fie au reuşit să-i „modeleze" în acelaşi sens. Singura iniţiativă politică tânără de până acum, URR, după un demaraj promiţător, a dispărut în urma alegerilor extrem de polarizate din 2004.