Stateam la poarta televiziunii si parlamentam cu portarii ca sa ma lase sa intru in studio. Apropo! Decorul era ceva aproape infiorator. Cu doua fotolii mari care te strangeau si te imbratisau atat de tare cand te asezai in ele incat abia mai puteai vorbi, lumina era una de taverna, astfel incat telespectatorii sa nu vada prea bine cine se afla pe micul ecran fiind nevoiti sa ghiceasca. Emisiunea, plecand de la semiintunericul care era in studio putea sa se numeasca foarte bine: "Ghici cine e la televizor?". Cu toate astea, decorul era "misto" fata de ceea ce imi propusese initial un nene inalt: o masa ca la prezidiile comuniste de pe vremuri, acoperita, se putea altfel, cu o panza rosie si doua scaune. Nici mai mult, nici mai putin.

Si cum stateam eu in fata Antenei 1, mi-am adus aminte cum la primul numar al "Jurnalului National" nu venisera tipografii sa-l tipareasca din simplul motiv ca operatiunea se intampla duminica seara si ei nu lucrasera pana atunci niciodata intr-o astfel de zi. Cu greu au fost adusi de acasa, crezand pana-n ultima clipa ca e vorba de o gluma. Si-n timp ce rememoram toate aceste intamplari ciudate, incredibile din viata mea m-am gandit o clipa sa plec. Sa nu mai incerc sa patrund in studio, sa renunt sa mai fac televiziune. Nu stiu nici astazi ce m-a tinut pe loc. Ceva m-a tinut. Ceva pe care nu pot sa-l explic si cu atat mai putin sa-l inteleg. Cert este ca in cele din urma am fost lasat sa intru. Si, din nefericire, a trebuit - nu se poate altfel - sa fiu machiat. A fost ceva absolut infiorator. In primul rand, dupa machiaj am iesit cu un ochi mai mic si cu o fata de azbest, acoperita cu o crusta de pudre, fonduri de ten si alte nimicuri. Stratul de pe fata mea era atat de gros incat un muschi daca ar fi vrut sa tresara n-ar fi putut. Nu puteam sa rad, sa ma incrunt, eram tot o masca imobila. Abia puteam sa vorbesc in varful