Mult râzătoare şi doldora de roşeaţă în obraji, aşa se vede România în afişele electorale. Dată jos de acolo, îi piere brusc veselia de pe chip, căpătând culoarea pământului peste care stă gata să cadă prima ninsoare. Ce păcat că ninsoarea nu participă la alegeri! Aş vota fără nicio reţinere cu ea, şi chiar m-aş prezenta de mai multe ori la vot, cu riscul asumat de a fi reţinut. Asta şi pare să fie cerul în zilele acestea târzii de noiembrie, un imens afiş electoral al ninsorii. Unul  pe care îl zgîrie cu zborul lor gălăgios ciorile, în vreme ce ţara de pământ de sub burţile lor tace posomorâtă. Şi-n vreme ce eu îi împărtăşesc posomorala, străbătând  câmpuri care se prefac pe neaşteptate în sate şi sate ce se pierd în ceaţa câmpurilor din care sunt făcute. Încă mai sunt oameni  în locurile prin care trec locurile. Încă mai este o ţară de oameni România. Încă mai există un firicel de viaţă în oamenii aceştia. Tot aşa de subţire ca fumul  pe care îl trimit casele spre cer, în încercarea de a-i aminti lui Dumnezeu că oamenii dinăuntru sunt vii. Viaţa se iscăleşte în faţa morţii cu fum!  Fum par să fie toate în jur. 

Străbat biata şi draga mea ţară de pământ şi fum în drumul aproape săptămânal spre satul în care m-am născut. Afişele electorale se mută dintr-un loc în altul, ţinându-se peste tot după mine. Îmi gâlgâie în urechi râsul lor mincinos. Îmi sare în ochi roşeaţa lor neruşinată.

Sate care mor! Minciuni ce trăiesc pe marginea gropii lor! Aproape ca-ntr-un cimitir mă-ntorc acasă! Un cimitir împopoţonat cu afişe colorate. Ciorile de deasupra încă mai speră. Dovadă că-mi permit nesăbuinţa de a zbura câteodată în gând, sper, în aşteptarea ninsorii, şi eu. Ninsoarea este aşteptarea mea electorală cea mai mare! De la râsul din afişe nu aştept nimic. Vrând parcă să mă contrazică, îl observ pe Liviu Dragnea ieşindu-mi în întâmpinare. A cobo