Interviul pe care Părintele Daniel Benga ni l-a oferit a fost încadrat tematic de două evenimente. Pe de o parte, o dezbatere amplă și încă neîncheiată de la lansarea ei în 2007. Este vorba despre ceea ce a făcut posibil refuzul de a sublinia în Tratatul de la Lisabona influența monoteismelor abrahamice aspra culturii europene. Pe de altă parte, dezbaterile prilejuite de sosirea la București, în octombrie 2011, a Cardinalului Gianfranco Ravasi, Președintele Consiliului Pontifical pentru Cultură, în contextul lansării la Editura Humanitas a volumului acestuia, „Întrebări privitoare la credință”. De fiecare dată a fost abordată o dublă tematică. În primul rând, relația complicată dintre creștinism, iudaism și islam. Una în care nu au fost evitate excluziunile, nu au fost regretate lănciile rupte și nu au fost economisite cuvintele grele. În al doilea rând, relația dintre credință și necredință, dintre spiritul secularismului și prezența monoteismelor abrahamice în spațiul public.

Întâlnirea cu Părintele Daniel Benga a oferit ocazia precizării unor distincții, a determinării unor definiții și a evidențierii unor nuanțe fără de care orice interogație adresată acestui dublu câmp temtic nu poate avansa precaut. Evident, dialogul nostru nu putut epuiza nici măcar sfera chestiunilor introductive. A pus, însă, indirect în lumină ceea ce Henri de Lubac, într-una dintre meditațiile sale asupra Bisericii trimitea, referindu-se la Papa Gelasius, spunea”: „este important ca puterea spirituală să se țină departe de capcanele lumii și ca, luptând pentru Dumnezeu, să nu se amestece în preocupările lumești, deși la rândul ei puterea civilă trebuie să se fereasca să preaia conducerea treburilor divine”. Rămâne însă de răspuns la întrebarea dacă această armonioasă conviețuire este posibilă sau dacă, nu cumva, avem de-a fac cu o „promisiune idilică”.