Ar trebui să dăm faliment. Repede, elegant şi fără ezitări. Dacă o facem la timp, e cea mai bună ieşire din criză!
Ce-aş râde să iasă lumea pe străzi ca la urs, strigând: „Falimentul"... ca odinioară: „Sârmaa"... Ar durea mai puţin decât prezentul. Poate aşa să potolim naibii acest cor îngrozitor de cimpoaie portocalii care se încăpăţânează să caute vinovaţi la curtea lui Burebista, ori prin Paradisul lui Adam, sau chiar mai departe. Numai pe actualii guvernanţi nu-i vede nimeni. Cum spun de câte ori am ocazia, toate guvernele postdecembriste au bătut cuişoare sau piroane în sicriul mioritic, dar performanţa lui Boc IV nu va fi egalată niciodată. Când îmi scriu articolele, îmi pun în gând să-mi temperez clasicele, popularele, sănătoasele, strămoşeştile înjurături. Îmi impun să fiu politicos. Şi nu-mi iese. Prea mă revoltă laşitatea. Mă dezgustă ipocrizia. Mă asurzeşte minciuna.
Iar lipsa absolută de onoare mă scoate din papuci. Nu contează că guvernul n-a vrut să asculte de nimeni altcineva decât de experţii de la Cotroceni. Nu contează că ministrul de Finanţe găseşte în fiecare zi, pe birou, de-a gata, directivele activităţii sale financiare. Nu contează că, asudat de emoţie, Emil Boc silabiseşte, la telefon, ce i se dictează rar şi răspicat: program la pachet. Multiubite şi venerate domnule preşedinte! Înfăptuim neabătut!
Dar, dacă tot am spus că planul de măsuri preconizat e singura rezolvare (nici nu ştiu cu ce fel de cerneală să colorez acest calificativ: singura!), cum se face că am un plan B la dispoziţie? Oare e posibil să existe mai multe rezolvări, iar dacă nici varianta a doua nu ne scoate la liman, avem voie să creştem celelalte taxe şi impozite, adică să trecem la planul C? Carevasăzică nu e chiar singura cale? Mai există viaţă după moarte? Ce chestie! Iată-le pripăşite pe la noi. Deşi mă doare că - toate - i-au fost fluturate pe la nas
