Dacă sînt dificultăţi majore în a da Uniunii o "constituţie", pentru cei care au urmărit atent evoluţia Uniunii Europene, mai ales după introducerea euro, problemele se rezumă uşor la evidenţa că în ultimii ani fenomenele de divergenţă le-au dominat pe cele de convergenţă. Nu este o constatare încurajantă, dacă admitem că fără convergenţă UE nu are cum să funcţioneze bine; deficitul de convergenţă generează tendinţe centrifuge, chiar dezorganizare. În Uniune se decide prea puţin în materie de politică bugetară comună, în materie de politică educaţională, în cercetare şi dezvoltare ştiinţifică, care sînt domenii extrem de importante. Scaunului pe care stă Uniunea îi lipsesc picioare! Să nu uităm că Agenda Lisabona s-a născut din îngrijorarea faţă de perspectiva viitorului mai îndepărtat, avînd în vedere insuficienţele construcţiei Uniunii. Există viziuni diferite în privinţa evoluţiei; aceste viziuni au coabitat uneori mai bine, alteori sub forma unui incest evident, sau a unei mezalianţe. În timp ce Franţa şi Germania sînt federaliste (mai integraţioniste), Marea Britanie are o viziune mult mai loose privind mişcarea Uniunii; unii spun, exagerînd parţial, că viziunea britanică urmăreşte, în esenţă, numai o arie de comerţ liber. Există şi alte variaţiuni privind filozofia construcţiei Uniunii. Din păcate, incapacitatea de a reforma structurile interne instituţionale nu ajută evoluţia ei spre o funcţionare mai bună. Respingerea tratatului constituţional este doar un simptom al deficitului de convergenţă. Acest deficit există în plan economic, în materie de politici şi de formare a pieţelor unice. De exemplu, în domeniul serviciilor financiare nu există piaţă unică autentică. Ţările mari îşi apără cu cerbicie sistemele bancare; ţările central şi est-europene, inclusiv România şi Bulgaria, sînt mai deschise din acest punct de vedere. Această observaţie este valabi