Vernisată recent, expoziţia de pictură Nicolae Iorga a înnobilat simezele Galeriilor de Artă Dana din Iaşi. Caii liberi, veneţii, nuduri feminine tălmăcind prin splendoarea lor străfulgerătoarele versuri voiculesciene „Că mai presus de fire, putând să o răstoarne/Iubirea e sămânţa eternităţii-n carne“, peisaje halucinante cu poduri-arce şi aripi stranii traversând azur şi ape într-o perpetuă căutare a drumului spre sine, pictura lui Nicolae Iorga este un imn înălţat luminii din arc de curcubeie, a dorului de călătorie „au fond de l’inconnu pour trouver d Publicitate u nouveau“, care nu-i alta decât viaţa omenească văzută prin prisma culorii căutătoare. Stranii caravele sfâşie albastrul de cer, de ape, spre un dincolo de zare, gondole uitate pe canale leagănă-n undă oglindirea palatelor seculare din Republica Dogilor, peşti – stăpâni ai adâncurilor – scanează nevăzute lumi din străfunduri, fragmente de ziduri-catedrale se înclină (a reverenţă?) din nevoia de a ne face pe noi, mărunţii trecători printre înaltele semne ale trecutului, să reînvăţăm zborul (de-l vom fi ştiut vreodată), femei cu ample coapse-coline, pe care trudiţii de drumuri fără sens îşi pot afla tihnă şi odihnă când vremea bate a pustiu, cetăţi (precum în cer aşa şi pre pământ) asemenea unor flori cu miez de lumină şi, deloc înalt, foarte lângă noi, cerul – ca simbol de evadare din dulcele iad care ne este pământul, cu toate câte ne sunt familiare. Pictura lui Nicolae Iorga reinventează prin culoare şi mersul pe apă, şi zborul, şi plutirea, şi galopul cailor fără zăbale, şi armonia trupului de femeie, şi vibraţia aerului, şi urma zborului şi visul pietrei de a se preschimba în Galatee. De unde atâţia Pygmalioni pentru toate pietrele încă neatinse de ochi de privitor cu sufletul? Dar ce alta suntem noi, privitorii trecători prin universul cu care ne îmbie creatorii de frumos de talia românului