"Nu nivelul de bunastare ii face pe oameni fericiti, ci legaturile dintre inimile lor si punctul lor de vedere asupra propriei vieti. Si una, si cealalta stau in puterea oamenilor, or, aceasta inseamna ca omul poate fi mereu fericit, daca el isi doreste aceasta, si nimeni in lume nu-l poate incurca". Nu intrasem inca la liceu cand am citit un roman mult recomandat adolescentilor si tinerilor din vremea aceea, Fericirea, de P. Pavlenco. Caut pe internet, la okazii, a fost editat de Cartea Rusa, in 1949 si se vinde cu 10 lei (in stare buna). Pe coperta, o figura de tanar visator, privind spre viitor. Daca nu ma insel, era vorba despre implinirea prin munca si daruire a tineretului sovietic. Un roman educativ! Si se incheia cu un discurs care ar fi trebuit sa fie mobilizator, se repeta de cateva ori cuvantul din titlu, repetitie cu rost de intarire a credintei implantate: fericirea... fericirea... Totul era atat de fals incat nu am mai putut citi nimic de acest gen. Desi eram la varsta visurilor, romanul nu m-a convins si nu am mai putut digera, zeci de ani, nici un fel de discurs despre fericire. Cuvantul-stimul „fericire" m-a indepartat, mai tarziu, de texte care chiar meritau/ trebuiau citite. Ma apucau frisoane cand ma gandeam ca iarasi voi fi servit cu solutii-miracol. Mi-am amintit de aceasta lectura recent, citind cu totul altceva, ceea ce voi relata mai jos. Dar am vrut sa verific daca intuitia mea de adolescent a fost corecta si am consultat doua persoane avizate: o distinsa profesoara si traducatoare, slavista, „informatoarea" mea in tot ceea ce tine de literatura rusa si sovietica (nu-i pot da numele, n-a vrut sa o citez, dar cunoscatorii o pot banui) si un coleg de la Chisinau care a trecut prin toate etapele educarii sovietice de tip Makarenko si cunoaste fenomenul din interior. Le-am spus ca nu gasesc pe internet mai nimic despre autor si ei mi-au completa