Pe Nichita l-am readus la viaţă noi, cei care ne-am trăit partea importantă a adolescenţei în primii ani de după 1990.
Pe Nichita l-am readus la viaţă noi, cei care ne-am trăit partea importantă a adolescenţei în primii ani de după 1990.
Scriu astăzi acest text cu o întîrziere nepermisă, după ce m-am trezit şi m-am dus la culcare cu Nichita în minte, timp de cîteva săptămîni. Mă aflam, absolut accidental, în redacţie, în ziua în care grupul de poeţi sîrbi conduşi de Adam Puslojici venise să-l celebreze pe Nichita. Am avut surpriza să-l redescopăr pe Poet neschimbat, şi pe mine o dată cu el.
TABLOUL 1. Scenă petrecută cu cîteva săptămîni în urmă, într-un bar de rock/punk/ folk/blues, unde un cuplu stătea să se nască. El – 60 de ani, profesor la Universitate, după o noapte nedormită. Ea – 20 de ani, citind un volum de Eminescu, dat de barman ca remediu împotriva plictiselii. Discuţia, sclipitoare pe alocuri, tandră şi caldă mai în fiecare cuvînt, se schimbă brusc cînd este rostit cuvîntul magic: Nichita. Cei doi descoperă că au dormit, în epoci diferite, pe o canapea pe care dormise şi Nichita, în casa unei cunoştinţe comune. Nu mai există cuvinte, există senzaţii care cotropesc. Nu se mai curtează, sînt deja nişte foşti amanţi, canapeaua împărţită la zeci de ani distanţă ţine locul unui amor de curte, înlătură dorinţa fizică şi îi lasă pe cei doi să manipuleze lucruri, fapte, obiecte, idei, sentimente, culori, armonii...
TABLOUL 2. Nichita ni s-a alăturat la fel de simplu cum îi părăsise pe părinţii noştri. Dintr-o dată. Nu ştiu cine a scos primul volumul din geantă dar, mult timp după aceea, Nichita devenise motivul nostru de a ne vedea. Duminica dimineaţă, în Asul de Treflă, barul din foaierul Teatrului de Comedie, Moţu Pittiş ne strîngea şi ne punea muzică rară. Concerte pe casete video pe care nu speram să le vedem