Televiziunile au asamblat o panoplie bizară de filme în jurul importatei şi mult-trâmbiţatei Valentine's Day. Unele au difuzat lungmetraje care vorbesc despre dragostea monopolizată şi alterată de sex: Luna amară (TVR1) şi Marchizul de Sade (B1TV). A mai fost un film care porneşte de la consecinţele funeste ale unor relaţii de dragoste şi sfârşeşte într-un panegiric adresat solidarităţii feminine: Chicago (HBO). TVR2 a preferat un lungmetraj despre o poveste de dragoste cu un substrat artistic - fireşte, ea e aluatul fraged şi el e un Pygmalion trecut de prima tinereţe, dar măcar povestea e spusă din punctul ei de vedere. Singurele filme ceva mai vesele pe tema amorului au fost Visul unei nopţi de vară (Antena 1) şi Nopţi albe în Seattle (Acasă). Le voi discuta pe toate minus ultimul, pe care nu l-am văzut de teamă să nu capăt diabet cinematografic, într-atât de siropos e...

Luna amară e - din nou - un titlu neinspirat, tradus direct din cel englez al filmului. De fapt, vorbim despre Luni de fiere care, desigur, are legătură (la nivelul scenariului) cu romanul omonim al lui Pascal Bruckner. Un lungmetraj care are toate premisele să fie bun: un text care le-a înfierbântat minţile cititorilor, o distribuţie viabilă (Hugh Grant, Kristin Scott-Thomas, Peter Coyote şi Emmanuelle Seigner) şi un regizor celebru (Roman Polanski). El preia tot teribilismul lui Bruckner, tot cheful lui de a sparge tabuurile sexuale, dar filmul are un mesaj mult mai clar decât cartea şi, până la urmă, mai catolic decât papa: dragostea, pigmentată cu prea mult sex, se strică. O rezolvare mult prea moralistă pentru această "dialectică a sexului şi dragostei" cum a fost filmul numit de unii (puţini) critici. Bruckner mai e şi auto-ironic câte o dată, Polanski, niciodată. Rezultatul e un soi de telenovelă asezonată cu nişte scene de sex - relativ - pervers. Asta vezi, dar de perve