N-ai poftă de schi. Vremea de afară nu te atrage spre excursii pe munte. Mânăstirile nu te inspiră. Ai avea chef de o ieşire la aer curat, jocuri, masă, stat cu prietenii, dar umezeala şi frigul de afară te fac să renunţi repede la idee. Soluţia e una singură, luminoasă, salvatoare, ca o gură de aer proaspăt (la propriu): un week-end de ocnaş. Într-o salină.

Dacă eşti bucureştean, când spui salină, spui Slănic Prahova. Şi invers, când spui Slănic Prahova, spui salină. Dar ceea ce n-au reuşit nici măcar lifturile înguste de fier în care orice om, cât de sănătos, ajunge să-şi revizuiască dispreţul suveran faţă de persoanele care au claustrofobie, anume să mai scadă din popularitatea locului, reuşeşte concurenţa vâlceană: salina Ocnele Mari.

S-o luăm pe rând. Cum ajungi acolo? Din Râmnicu Vâlcea o apuci pe drumul de Târgu-Jiu, şi după câţiva kilometri faci dreapta spre Ocnele Mari. Există indicatoare spre salină care-şi fac treaba foarte bine. Din Bucureşti până aici sunt fix 185 de kilometri, dintre care 115 pe autostradă, iar restul trec pe la micii de Deduleşti. Deci mai puţin de două ore de mers. Din Sibiu sunt 105, pe Valea Oltului. Tot sub două ore.

Reamenajată relativ recent, salina Ocnele Mari este exact contrariul a ce este şi cum arată Slănic Prahova. Într-una (Slănic) accesul se face prin cuşti de fier care te strecoară în măruntaiele pământului, în cealaltă (Ocnele Mari) se intră cu microbuze, printr-un tunel de acces destul de larg. Asta după ce treci printr-o zonă teribil de dezolantă – îmi închipui că peste mulţi ani, când se vor organiza safariuri cu vânători de zombi prin Prîpiat, cam aşa ar trebui să arate locurile. Revenind la comparaţie, într-una tavanul e atât de sus încât de gândeşti dacă nu de aici s-or fi inspirat Guess Who şi Moga când au scris versurile unui faimos hit, în cealaltă tavanul e chiar aproape. În cea