Dacă ar fi trăit în vremea noastră, Ion Budai-Deleanu ar fi avut ocazia să-și desăvâșească opera sa de căpătîi. Două întrebări se impun, totuși. La câte televiziuni ar fi fost prezent? Și, mai ales, ar fi fost sancționat pentru discriminare?

Scenă deschisă. Platou în burtieră galbenă. El spune: „Luați totul într-o cheie mult prea dramatică”. Ea răspunde: „Tocmai, mi se pare că sunt singura care caută să de-dramatizeze (sic!) toată povestea”. El întreabă: „Care vor fi totuși atribuțiile noului rege?”. Răspunsul vine afabil: „Noul rege nu va avea nici o atribuție. Ele vor fi creionate ulterior”. El întreabă: „Cine va creiona atribuțiile regelui?”. Ea răspunde: „Sfetnicii regelui și alți oameni înțelepți”.

Crucită bufonerie. În timp ce țărâna își evaporă roua pe mormânt, căldărarii își spun povestea. A fost, odată ca niciodată, un popor fără țară care avea un rege fără supuși, care a murit și altul i-a luat locul. Șătrari și lăutari, vagabonzi și făurari, nomazi și cântăreți, fără trecut, prezent sau viitor potrivit cu norma de apret a Apusului la Răsărit. O simplă alegorie. O privire oblică surprinde absurditățile. Coroana are un fel de proces verbal de predare-primire. Niște oameni burtoși și vădit transpirați pe țestele pleșuve votează noul monarh în timp ce invitatul - venit tocmai din Suedia, alt tărâm sugestiv nomadicei tradiții - observă totuși că regalitatea pretinde „datul capului” din tată în fiu.

Țigan, gipsy și gitan

Nu există testamente scrise, dar se vor fi citit cele lăsate în vorbă familiei. Nu există bogăție, dar fotoliile regale vor fi costat inumere potcoave de cal. Oamenii nu sunt avuți, dar dețin inumere firme. Majoritatea au, dar n-au profit, majoritatea sunt într-o ambiguă stare de solvență. Totul e împrejmuit de mirajul sacului fără fund și-al pâinii cu pești etern înmulțibile. „Țiganii nu sunt țigani, li s-a spus