Cu ceva timp în urmă, mai exact în iunie 2010, am plecat la Munchen pentru un stagiu de cercetare la Institutul de Istorie Contemporană. Nu eram pentru prima oară în Capitala Bavariei, dar plecam cu puţină teamă, cu gândul că voi interacţiona cu oameni şi instituţii, nu cu aparatul de fotografiat ca în prima vizită.

Oraşul m-a întâmpinat cu o vreme plăcută, faţă de un noiembrie foarte mohorât la vizita iniţială. Gazdele mele, germani din zona Bremen, după nume polonezi la origine, prieteni buni ai mamei mele, din perioada când, prin prisma serviciului, călătorea destul de des. Sunt primitori, se poartă exemplar, nu sunt exuberanţi dar ţine de codul genetic. Lucrează în domenii bănoase, asigurări. Nu îndrăznesc să-i întreb cât câştigă. Laud apartamentul în care locuiesc, cu trei camere (au un copil de 12 ani), cu o mică grădină, aerisit şi foarte şic. E închiriat cu 1600 de euro pe lună, mi se spune. Nu vă doriţi propriul apartament? îi întreb. Desigur, mi se răspunde, doar că Munchen-ul e un oraş scump, preţurile sunt departe de posibilităţile lor, care nu sunt modeste. Oricum locuiesc cu chirie de la 18 ani, nu li se pare deloc un impediment, chiar la vârsta lor.

Din fericire stau aproape de institut, într-o seară învăţ drumul şi mă pregătesc pentru călătoria de a doua zi. Cu bicicleta. Am una şi în Bucureşti; am încercat inclusiv experienţa de a ajunge cu ea la serviciu, deşi drumul nu e scurt. Eşec total: trotuarele sunt ocupate de maşini, iar pe stradă trebuie să fii cu atenţia la maxim. Ajungeam la muncă stors de vlagă nu de la efort, dar de la atenţia pe care trebuia să o acord şoferilor gata să mă zboare de pe şosea. Ca să nu mai spun de câini: am pedalat de câteva ori pentru viaţa mea, literalmente. Am renunţat, evident, iar repetarea experienţei mi se părea un stres în sine.

M-am înşelat amarnic. În Munchen mersul cu bicicleta e o plăcere.