Cum funcţionează un stat în care oamenii se tem de impozite? Dar unul care proclamă colectarea taxelor şi impozitelor drept prioritate naţională şi în care totuşi oamenii se tem de taxe şi impozite? Pe undeva, contractul social este putred. O fi stat în ploaie, l-or fi lăsat afară în zăpadă. La sfârşitul săptămânii trecute a fost dat publicităţii un pachet de date din cel mai recent sondaj Inscop realizat în cadrul proiectului Adevărul despre România, în noiembrie 2013. Primele date cu care s-a ieşit public se referă la „fricile” românilor şi la eventualele refugii ale noastre în faţa temerilor. S-au scris câteva materiale pe tema sondajului (aici, aici, aici, aici şi aici). Au fost şi câteva dezbateri televizate... În principiu, povestea e simplă. Nu am mai cerut respondenţilor să bifeze uzualele liste cu probleme sociale, ci am optat pentru o abordare mai subiectivă şi mai centrată pe evaluarea propriilor temeri. La aceasta am adăugat solicitarea ca subiectul să ne indice şi sursele sale de sprijin în faţa acestor temeri. A nu se confunda cu indicatorii de încredere în instituţii, pe care de asemenea îi măsurăm, în scop comparativ, cu regularitate. Sursele de sprijin, de protecţie se referă la mai mult decât la o evaluare a mediului instituţional. Se referă la o evaluare, tot subiectivă, de management personal al crizei. Pe principiul „sună un prieten”. Pe ce/cine te bazezi într-o situaţie de criză? Reiau pe scurt rezultatele, fără să repet cifrele (pe care le găsiţi în linkurile recomandate mai sus): printre temerile „prioritare” şi obişnuite în astfel de situaţii, vreo patru elemente (locurile 2-5) trimit la ideea de subzistenţă. Oamenilor le e frică de impozite şi taxe, de creşterea preţurilor, de scăderea veniturilor, de preţul energiei. Chestii care, sincer, dispăruseră înainte de criz