Plasîndu-mă, întîmplător, în spatele unui june computerman ce navighează, crawl, pe valurile unui site cu artă, deşi nu mă număr printre ahtiaţii procedurii, rămîn, mai şi schimbînd chiar păreri cu navigatorul, lăsîndu-mă contaminat de apetitul lui, bucurîndu-mă - probabil, pentru prima dată - de înlesnirile unei atari soluţii contemplative.
Da, numai că junele computerman - ştiam bine asta - e un foarte dotat desenator.
Ei, aici e-aici.
O dată cu schimbarea lumii, feţei lumii moderne, şi artele vizuale, şi ele s-au schimbat, poate prea mimetic după gustul meu (şi nu numai), mimînd apăsat manfişismul general şi producînd, ele însele, soluţiile cele mai rebarbativ manfişiste. Doar pentru a atrage atenţia, de cele mai multe ori, doar pentru asta. Dedesubt aflîndu-se, nu?, vidul lipsei de vocaţie. Excepţiile - puţine, dar cu atît mai elocvente - se sufocă sub magma uniformizatoare, sub isteriile soluţiilor aliniate.
Care?
Păi, ultimul salon românesc la bienala veneţiană propusese chiar vidul, imensul pavilion oferindu-se, fără slip, eventualilor rătăcitori prin hăul său. Evident, n-ar fi fost soluţie mai fericită umplînd spaţiul cu Bălaşa, dar, oricum, din moment ce tot ne frăsuim că nu avem audienţă internaţională, poanta vidului nu rezolvă prea multe. O cinstită simeză cu fotografie - pentru că, între provocările de ultimă oră, fotografia ocupă un loc extrem de revendicativ - ar fi fost de o mie de ori mai fericită.
Dar care fotografie?
Supraevaluîndu-şi orgoliile, soluţiile foto la zi încearcă - şi, din păcate, de n-or fi şi reuşind - să surclaseze pictura, făcîndu-i genul de cinică propagandă proastă, doar-doar se va sălta propriei condiţii. Una de altfel demn intrinsică, slujită cu atîta onestă vocaţie de mari fotografi ai celuilalt secol. De revenit la momentul iniţia
