Cei din România adică: Pacha Man + Moweed şi Dru Klein. Dacă aş pune semnul egal pentru această adunare prea puţin aritmetică aş ajunge la următorul rezultat: un album bun, Drumul spre rastafari. Pe de altă parte, ştiu de la singura olimpiadă de matematică la care am participat vreodată, cea din clasa a 4-a, că nu e bine să trînteşti aşa - pac - un rezultat. Trebuie, cică, să explici ce ai făcut ca să ajungi pînă acolo, să parcurgi în scris nişte etape care va să zică, deoarece, dacă nu faci treb'şoara asta, te-ai ars: apar tovarăşele şi te acuză că ai copiat. Iar din momentul ăla poţi să fii sigur că nu mai treci de municipiu. Marele merit al albumului lui Pacha Man este că urneşte hip-hop-ul din inerţia morocănos-învechită în care dormita de vreo cîţiva ani buni. Şi asta nu în sensul versurilor - în mare parte aceleaşi cu excepţia deja şlăgărosului "Acelaşi sînge" - ci, n-a mai rămas în ecuaţie decît linia melodică, prin fuziunea de reggae şi rap ce are darul să-l bucure atît pe Bob Marley acolo unde se află, pe tărîmurile cu iarbă veşnică, cît şi pe băiatul (băieţaşul) de cartier din Timişoara care de pe bordura unde şade cu berea-n mînă se gîndeşte pentru prima oară împăcat - doamnelor şi domnilor, emoţionant moment - la frăţiorul lui întru şmecherie din Bucureşti. Şi mai există, zic eu, pe lîngă Bob Marley şi băieţaşi din toate ţările (uniţi-vă!), şi alţi cîţiva cetăţeni care furaţi de mesajul social din "Acelaşi sînge" vor sfîrşi prin a-şi cumpăra albumul ca să dea acolo în el de multă iarbă ce se cere fumată şi de cuvinte mai puţin frumoase, şi care, dacă îşi vor depăşi ostilitatea de început, vor realiza că dracul nu este chiar atît de negru şi că orice lucru sună bine dacă îl îmbraci într-o haină mai de Doamne ajută. Scurt istoric al înfundăturii în care a intrat hip-hop-ul: A existat mai demult o alianţă de rapperi ce gîndeau cam în acelaşi fel care