Zilele acestea, până la final de iunie, Bucureştiul se bucură de un dublu privilegiu. La Muzeul Ţăranului Român şi la Palatul Mogoşoaia expune Silviu Oravitzan. Expoziţiile concomitente reprezintă o invitaţie unică: să ne amintim de cer în pofida amneziei pământenilor contemporani.

Oravitzan ilustrează căutarea liniei de orizont la altitudinea căreia simbolul de ieri şi artistul de azi se pot privi ochi în ochi. Discursul său conferă lumii simbolice un caracter palpabil şi misterios în acelaşi timp. Desenele geometrice, infinita diversitate rezultând din combinaţia aceloraşi linii, dar mereu altele, profunzimea sugerată de cercurile pivotând în cadrele pătratului şi transformând astfel o structură colţuroasă în vibraţie pe verticală, într-un sfredel care sparge opacitatea timpului istoric – experienţele vizuale mijlocite de artist vin din memoria ancestrală a semnelor.

Recuperând estetic limbajul şi mesajul simbolurilor, Oravitzan le readuce în spaţiul lor religios de origine. Cum ne arată istoria artei, adevăratele semne îşi datorează importanţa tocmai faptului că au rolul indicatoarelor, că servesc de jaloane pe drumul lung şi complex care începe în sfera lumii materiale, terestre, pentru a se termina în sfera lumii spirituale, celeste. Simbolul nu este aşadar scop în sine, ci medium, intermediar vizual şi semantic între văzul şi înţelesul de la origine şi văzul şi înţelesul generaţiilor ulterioare.

Precum fizicianul în căutarea febrilă a „particulei lui Dumnezeu”, a primei manifestări materiale, Oravitzan este continuu pe urmele vizualului de la începutul lumii. Nu este vorba despre reflex anistoric sau romantism hrănit de o presupusă inadaptare la rigorile momentului. Asistăm la o formă de smerenie prin care sunt puse între paranteze certitudinile de orice fel ale clipei, inclusiv sau mai ales cele eronate, aruncându-se undiţa cunoaşt